„... O
samă de cuvinte ce suntu adudzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi
în letopiseţu nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui
Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va
crede, bine va fi, iar cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va
fi voia, aşa va face...” scrie Ion Neculce în deschiderea Letopiseţului povestind
anecdotic 42 de legende despre Ştefan-vodă cel Bun, Bogdan-vodă, Petru-vodă
Rareş, Ilieş-vodă, Alexandru-vodă Lăpuşneanu, Despot-vodă, Radu-vodă,
Gaşpar-vodă, Barnovschi-vodă, Vasile-vodă, Gheorghie-Ştefan-vodă, Ghica-vodă şi
Ştefăniţă-vodă.
Aducând
la înfăţişare precun un chip de sfânt pictat pe o icoană de la Putna şi
scrutând viitorul, din umbra celor 338 de ani care ne despart de dânsul, cu o
privire rece, pătrunzătoare, până dincolo de noi, marele cronicar şi bine
cunoscător al pământului şi obiceiului moldav, Ion Neculce, pare să-şi scrie
încă nesătul şi netulburat de trecerea vremii letopiseţul. Născut în anul 1672,
în Prigorenii Mici din Târgul Frumos, la conacul vistiernicului Enache Neculce,
boier cu stare, neam cu Vasile Lupu şi înrudit prin căsătorie cu nemăşugurile
Cantacuzinilor, rămâne orfan de timpuriu, fiind luat sub îngrijire de bunica sa
Alexandra, o femeie cu ştiinţă de carte şi cu legături strânse în societatea
vremii, neam cu familia Ieremia şi Petru Movilă, după ce mama sa, Catirina, se
recăsătoreşte cu Enache Grămăticul. Zece ani mai târziu, rămas şi fără tatăl
vitreg, se refugiază cu bunica şi mama sa în Ţara Românească, la stolnicul
Constantin Cantacuzino, unde îşi desăvârşeşte învătătura. La 19 ani se
reântoarece în Moldova căpătând slujba de postelnic, apoi de staroste de
Cernăuţi, iar la 28 de ani, ca vătaf de aprozi, îl însoţeşte pe Antioh Cantemir
la Cameniţa, în Polonia, şi se căsătoreşte cu Maria, fiica bivhatmanului Lupu
Bogndan şi nepoată de soră a lui Dimitreie Cantemir. Stă o vreme la
Constantinopol, de unde, la cererea lui Antioh Cantemir, se întoarce la Iaşi şi
devine caimacanul acestuia, dar nu pentru multă vreme, fiindcă Antioh este
mazilit iar noul domnitor, Mihai Racoviţă, care-i purta ură încă de când îl
întâlnise la Constatinopol, nu-l privea cu ochi buni. Fuge în Polonia,
pergrinează prin Ţara Leşească, după care revine în ţară şi se împacă cu
domnitorul. La 40 de ani, în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, ajunge mare
spătar şi hatman, îl cunoaşte pe Petru cel Mare, participă la războiul
ruso-turc, care avea să-l coste 9 ani de pribegie, adică până la întoarcerea
domnitorului Mihai Racoviţă, când se reîntoarce la baştină, îşi redobândeşte
averea pierdută, primeşte funcţia de vornic al Ţării de Sus prin binevoirea lui
Grigorie al II-lea Ghica şi începe să scrie
Letopiseţul Ţării Moldovei. La 63 de ani este numit de Constantin
Mavrocordat staroste de Putna, apoi vornic şi în cele din urmă judecător de
divan, stingându-se din viaţă la Pogorenii Mici în vârstă de 73 de ani.
Letopiseţul Ţării Moldovei cuprinde domniile aşezate între anii 1662 –
1743, de la Dabija-vodă
la Constantim Mavrocordat, demantelate inegalabil de cronicar într-o limbă
curată şi înmiresmată „ ca un fagure de miere”:
„... După
moartea lui Ştefăniţă-vodă, ficiorul lui Vasilie-vodă, în anul 7170, au trimis
boierii la Poartă pre Chiriţă Drace, cu rugămintea de la boieri şi de la ţară,
pre cine o vre ei să le de domnu de ţară. Şi le-au ieşit răspunsul de la
împărăţie să meargă boierii toţi la Poartă şi acolo, pre cine or alege ei, pre
voia lor vor face...Ce cum intrară boierii în casă la vizirul, fiind lucru
tocmit şi aşedzat cu cupariul, şi întrebă vizirul care este Dabije. Şi
arătându-l boierii, l-au şi îmbrăcat cu caftan de domnie. Iar alţi boieri ce
trage nădejde domniii au rămas numai cu nădejdea...”
Istoria
celor aproape o sută de ani acoperită de Neculce este istoria unui popor
blestemat de Dumnezeu să-şi aleagă domnii cu voie din afară, să-şi ţină boierii
trădători şi hapsâni cu sudoarea gloatei îndobitocite, bună doar să sporească
rodul pământului şi să-şi verse sângele pentru bunăstarea celor dintâi.
„... Duca-vodă
era de moşie din Ţara Grecească, de la Rumelia, şi viindu aice în ţară de
copil, au slujit la Vasilie-vodă în casă şi la alţi domni, pân-au agiunsu la
boierie mare. Şi s-au însurat aice în ţară, de-au luat o fată a doamnei
Dabijoaie, anume Nastasia, ce era făcută cu Buhuş, ş-au agiunsu de au fostu
visternicu mare în dzilele Dabijăi-vodă. Ce, după ce au murit Dabije-vodă, au
mărsu doamna Dabijoaie în Ţarigrad, cu Duca visternicul, ginere-său...şi aşe
i-au isprăvitu, de l-au îmbrăcat în caftan de domnie în Ţara Moldovei, în locul
Dabijăi-vodă...”
Alegerea
domnului era întotdeauna un joc de noroc, de împrejurări, de intrigi, bani şi
pâră, iar primul gând al oricărui domn înscăunat era să-şi acopere şi să-şi
sporească în acelaşi timp avuţia. Singurul criteriu după care se alegea domnul
la Ţarigrad era supuşenia, minciuna, neamul şi largheţea pungii, şi nu ţara,
poporul sau binele ţării.
„ ... Şi după ce au vinit Ilieş-vodă domnu în
ţară, pre acie vreme era pace. Şi acestu domnu era bun ţărâi şi boierilor, îi
ave în cinste. Numai, fiind născut, crescut în Ţarigrad, nu ştie limba ţărâi,
ce grăie cu tămaciu la divan. Şi multe giudeţe a lui, fiindu cu tălmaci, nu se
giudecă bine, şi câteva ispisoace au ieşit pe urmă rele...”
Veneau
la domnie „voevozi” de pe alte meleaguri
sau ieşiţi ca şobolanii de prin gunoaiele Fanarului, care nu cunoşteau nici
măcar limba supuşilor şi conduceau
treburile ţării după ureche, prin interpreţi.
„ ... Viindu
Duca-vodă cu a dooa domnie în ţară, arătă-să la hire mai aspru decât cum era cu
domnia dintâiu. Şi şi începu a zâdi mănăstirea Cetăţuia, că era ţara plină de
oameni şi cu hrană şi agonisită bună...”
De multe ori domnii ”maziliţi” reveneau la
„scaon” mânaţi de gânduri de răzbunare şi asuprire, punând gând rău boierilor
trădători ori mărind birurile supuşilor.
„ ... Stătu
domnu Petriceico-vodă la vleato 7180. Şi dacă s-au aşedzat domnu, au rămas cu
oastea sa la Hotin, pentru grija podului ş-a Cameniţâi, pân-în postul
Crăciunului. Apoi a vinit la Ieşi în scaon...”
Neamul
sau încrengătura pestriţă dintre neamuri reprezenta etalonul după care fiecare
domn împărţea dregătoriile. Şi tot aşa le lua, atunci când domnul era susţinut
de un neam sau altul.
„ ... Numai
ce s-au aflat Dumitraşco-vodă, care era ca capichihaie lui Petriceico-vodă şi
fusesă mai înainte vreme visternic mare în Ţara Muntenească, la Gligore-vodă.
Şi era grec ţărigrădean de felul lui, neam de-mpărat creştinescu de
Cantacozoneşti, şi ştie rândul acestor ţări. Şi neaflându-se nime atunce, cum
se pomeneşte mai sus, l-au pus pe dânsul vizirulu domnu în Moldova în locul lui
Petriceico-vodă....”
Ţarigradul era locul în care trădătorii de domn şi ţară, nemulţumiţii
sau izgoniţii, ba chiar şi patrioţii, unelteau între două domnii, punând lşa
bătaie întregul arsenal de mijloace consacrat : bani, minciună, pâră,
promisiuni.
„ ... Dac-au
mazilit Caplan-paşe pe Dumitraşco-vodă la Ţuţora, au vinit domnu Antonie-vodă
Ruset, iară grec ţărigrădean, rudă cu Dumitraşco-vodă. Acesta, dac-au vinit în
scaunul domniei, fiindu bun şi milostiv, s-au apucat a face lucruri
dumnedzăieşti, biserici, să rămâie pomană...”
Grecii,
stricători de obiceiuri şi neântrecuţi în înşelăciune, se sucedau adesea pe
scaunul domniei, lăsând de fiecare dată prăpăd în urma lor. Unii dintre ei mai
făceau şi danii, dar aceştia erau puţini, iar în spatele celor mai multe danii
şedea întotdeauna şi un interes.
„ ...Vinit-au Duca-vodă cu domnie în Ţara
Moldovei din Ţara Muntenească la vleato 71878. Ş-au intrat în Ieşi în şesă
dzile a lui dechevri, la Sfetei Neculaiu. Vinit-au şi câţiva boieri munteneşti
aice cu Duca-vodă, de frica lui Şerban-vodă, precum s-au scris mai sus...”
Nu de
puţine ori „maziliţii” din Ţara Muntenească se înfiinţau cu căţel şi purcel în
Ţara Moldovei, primind blagolovirea chiar de la cei care i-au „mazilit”.
„ ... Petriceico-vodă,
după ce-au înţeles c-au bătut pe turci la Beci, s-au scoborât cu moldovenii
pribegi şi cu puţintei leşi în târgu în Suceava ş-au început a strânge pe
boieri, pe unii de nevoie, alţii vine de bună voie...”
Erau
momente când boierii sub ameninţara sabiei urmau pe domnul pornit împotriva
turcilor, iar dacă aveau norocul să nu fie tăiaţi de aceştia, la prima adiere
de vânt lăsau căruţa în mijlocul drumului şi se duceau la vizir cu
închinăciune.
„... Înţelegând
turcii de ce lucreadză în Moldova, cum au luat pe Duca-vodă leşii, au pus domnu
pe Dumitraşco Cantacozino. Şi viind la Galaţi, repedzit-au cărţi în toate
părţile, să-ş vine cineş la locurile sale, că de la puternica împărăţie sunt
toţi iertaţi, oricine ce greşală ar hi făcut...”
De
regulă, domnul înscăunat, prin voia „împărăţiei”, dădea iertare greşelilor
supuşilor săi, însă nu de puţine ori se folosea de întoarcerea unor feţe
boiereşti pentru a le face de petrecanie.
„... Venit-au
la domnu ţărâi Moldovii Constantin Cantemir-vodă, pre careli l-au ales la
domnie boierii Ţărâi Moldovii în locul lui Dumitraşco-vodă, cu nevoinţă şi
cheltuiala lui Şerban-vodă, domnului muntenescu, precum mai su s-au scris.
Acest domnu Cantemir-vodă au fost de oameni proşti de la ţinutul Fălciiului...”
Cei care nu aparţineau de un neam domnesc,
cum erau destui în Ţara Moldovei, erau desconsideraţi , numiţi oameni proşti
sau de „neam prost”, deşi câteodată ajungeau şi din rândul acestora în scaunul
domniei.
„ ... Îmbrăcându căftan de domnie,
Constantin-vodă, sân Ducăi-vodă celui bătrân, era om tânăr, ca de şesăspreci,
şeptespreci ai, cându au cădzut la domnie. Atunce erau şi nişte boieri de aice
de ţară la Poartă, trimişi de Cantemir-vodă cu trebile ţărâi. Deci vădzându-l
c-au îmbrăcat căftan, s-au dus la dânsul de s-au închinat dup’obiceiu...”
Slugărnicia boierilor, proverbială de altfel, nu avea margini. Era
suficient să vadă caftanul pe cineva şi se închine orbeşte arătării, chiar dacă
sub odăjdii s-ar fi ascuns Diavolul în
persoană.
„ ... După
ce porniră pe Constantin Duca-vodă la Poartă, rămasără cămăicani în Ieşi, puşi
de Antiohi-vodă...Iară Antiohi-vodă s-au gătit ş-au purces la Ţarigrad,
împreună cu capegi-baş. Ş-au domnit 5 ani fără 3 luni...”
Adesea
domnul „mazilit” era primit la „împărăţie” cu aceleaşi onoruri cu care era
răsplătit cel investit. Cel investit azi putea fi „mazilit” mâine. Şi invers.
În această ecuaţie simplă nu contau decât banii.
„... Constantin
Ducă-vodă, dacă îmbrăcă căftan de la Poartă, cu cheltuiala şi agiutorul
muntenilor fece iar cheltuiala mare. Şi cu datoria a domniei cei dintâiu
neplătită, să-ncărăcă de se feci o somă mare de bani, şi-ndatori ţara şi pe
vaci, şi pe oi, şi pe miere, şi pe ceară, de luo bani de la neguţitori...”
Unii
domni îşi cumpărau caftanul cu bani împrumutaţi, iar dacă mai domniseră cândva
şi nu-şi plătiseră obligaţiile către Poartă, Poarta le ţinea în sarcina lor,
căci domnul lua deopotrivă şi scaunul şi paguba adusă „împărăţiei”
„ ... Care
rar domnu au fostu ş-a mai hi ca Antiohi-vodă în Moldova, nelacom nice la
sânge, nice la bani, nici la minciuni, şi iubitori la dreptate şi bişug în ţară
la toate. S-au făcut şi-n dzilele lui, unde era mănăstirea tătâne-său, la
Miera, zidul împregiur cu clopotniţă de piatră. Şi s-au dus la Poartă şi acolo
au murit.N-au mai ieşit domnu...”
Domnii
de treabă nu făceau mulţi pureci la domnie, iar şansa lor de a reveni pe
„scaon” era spulberată de cerere, care depăşea întotdeauna oferta. Pe unii îi
găsea moartea sperând şi aşteptând.
„... Îmbrăcând Mihai-vodă căftan, de la Poartă, de domnie, au şi răpedzit pe
capegi-başe la Antiohi-vodă, la Tighine. Iar la Ieşi, drept la cămăicani, la
Iordachi Rusăt vornicul au triimis slugi a lui, şi cu izvod, cu pecetea lui,
tot anume să prindză pe boierii ce ave pizmă...”
Domnitorii răzbunători nu-şi găseau niciodată liniştea până nu-şi
treceau prin foc şi sabie duşmanii, posibilii uzurpatori ai tronului, sau până
nu se îndestulau din averile lor, lăsate în urmă.
„ ... Şi după ce-au agiunsu Neculai-vodă în Gălaţi, atunce au sosit şi
Dumitraşco-vodă din Ţarigrad. Şi au mersu Neculai-vodă la gazda lui
Dumitraşco-vodă, de s-au împreunat amândoi. Care nu puţintel lucru au făcut
Neculai-vodă atunce, de-u mersu la gazda lui Dumitraşcu-vodă. Că alţi domni nu
mai stau să să împreune, după ce se mazilescu, ce fug unul de altul, sp-ş
scoaţă ochii...”
Dacă ura
dintre cei care aspirau la obţinerea tronului şi cei care rămâneau fără dânsul,
altfel destul de mulţi, era la fel de mare, umilinţa aceloraşi era şi ea pe
măsură. Nu se dădeau nici unii, nici alţii în lături de la nimic.
„ ... După
ce au sosit Dumitraşco-vodă în Iaşi, după obiceiu a tree dzi au boerit
boerimea...Dumitraşco-vodă Cantemir s-au dus la Moscal şi acolo au murit cu 4
ficiori...”
Fuga
însoţea de fiecare data schimbarea : cine unde şi cât îşi aşternuse.
„... Neculai Alecsandru-voevoda Mavrocordat, după ce-au venit la Iaşi, a
tree dzi, după obiceiu, au boerit boieri... Atunce Neculai-vodă îş lăsasă firea
cea simaţă, cum era în domnia dintâi. Ce multu să mai lăsasă şi trăie bine cu
boierii, în dragoste, că era boieri fugiţi, unii în Ţara Ungurească, alţii în
Ţara Leşească, alţii la Moscu, şi cu dânşii şi din prostime mulţi duşi...”
Existau
situaţii când domnul trebuia să strângă din dinţi şi să se arate mai îngăduitor
cu supuşii, fie ei boieri sau prostime,
căci fără de ei, aşa păcătoşi şi trădători cum erau, nu prea avea peste ce
domni.
„... Mihai
Racoviţă-voievoda viind în scaon în Ieşi iarna, bucuratu-s-au toată ţara, fiind
el pementean, şi mai vârtos neamul său, că era mult...”
Venirea
unui domn nou, după o domnie lungă şi aspră, era mereu un prilej de bucurie.
Din păcate, destul de scurt.
„ ... Aceştia erau boierii lui Grigorie Ghica-vodă, mai toţi rudele lui
Mihai-vodă, carii fisese şi la Mihai-vodă. Iar toate trebile era după
Constantin postelnicul, şi după dânsul era Sandul Sturdze spătar, fiind
moldovean şi oarece şi neamu lui Grigorie-vodă...”
Deşi
rudele domnitorului urcau întotdeauna în demnităţi, la capătul celor mai multe
trădări se afla câte o rudă întotdeauna. Şi cu cât mai multe şi mai mari erau
trădările rudelor, cu atât mai mult şi mai des domnitorii se înconjurau de
rude.
„ ... După ce-au purces Constantin-vodă de la
Focşani, venit-au toată boierimea şi mazilii Ţărâi Moldovii împreună cu dânsul
din conac în conac, cu pace şi cu cinste şi cu multă gloată...”
Sărbătorirea înscăunării anunţa de fiecare dată un nou început. Nu se
temina bine unul şi începea altul.
„ ... Iar
piste 6 luni, la vălet 7250, septemvrii 13 dzili, au vinit şi lui Gligori-vodă
mazilia, şi l-au dus la Poartă cu cinste...”
Şi tot
aşa ...
„ ... După
ce au vinit aici Constantin-vodă, ieşitu-i-au toată boierimea înainte cu multă
bucurie, ştiindu-l din domnia dintâi că este un om blând şi bun...”
Până în
zilele noastre...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu