„... Moartea
e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc
despre moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus
aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o
captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe
poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în
sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit,
apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a
mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna...”
( Cel mai iubit dintre
pământeni – Marin Preda )
În
fiecare an, la fiecare 5 august, se
mai aşează câte un an peste cei 88
trecuţi deja de la naşterea romancierului Marin Preda, dar şi peste cei 30 scurşi de la moartea sa
violentă, survenită nefiresc pe 16 mai 1980 şi prefigurată ideatic cu mult
înainte de scriitor într-o cugetare: „... Mai
bine un sfârşit cu groază decât o groază fără sfârşit...”. Sfârşitul
acesta „obscur”, cum l-au considerat toţi apropiaţii şi biografii săi, pus
de autorităţile vremii pe seama „ asfixiei
mecanice” ( înecare în propria vomă ) a fost infirmat ştiinţific după 1989
de reputatul doctor Şerban Milocoveanu, fără
ca, totuşi, Justiţia să-şi spună cuvântul pînă acum şi fără ca braţul lung
al LEGII să-i prindă sau să-i
pedepsească pe asasini. Istoria umanităţii se poticneşte adesea neputincioasă
în faţa acestor „găuri albe”, sărind
peste ele şi mergând mai departe, precum s-a observat nu demult în cazul morţii
lui Lech Kaczynski, preşedintele
Poloniei, aproape de aeroportul din Smolensk. Se pare că „timpul nu mai avea răbdare” cu dânsul, urmaşul lui Moromete, cel
care împlinise 58 de ani, sfidase ce puţini îndrăzniseră să sfideze şi se
ridicase, măreţ şi strălucitor, deasupra timpului său.
„ Am
mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe
viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să nu
pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi ( şi asta se vede din pofta
cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei animalice
care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă,
răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă,
scârţâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe
fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără pe care o va strânge în
braţe la noapte ), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele
vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la
moarte...”
( Cel mai iubit
dintre pământeni – Marin Preda )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu