Doamne,
cât te iubesc şi cât te urăsc, mamă Patrie, România mea mândră şi unică între
toate patriile văzute şi nevăzute, România mea tristă şi îngenuncheată aşa cum
n-am mai auzit să existe undeva o mamă patrie, dar eu te iubesc chiar şi atunci
când îmi doresc să mori de inimă neagră ori să dispari pentru totdeauna în
neantul uitării, fiindcă o fac din dragoste, mamă Patrie, şi fiindcă mă supun
necondiţionat acestui blestem ancestral, dincolo de înfăţişările tale
neasemănate sub care te arăţi dimineţilor, dincolo de fiii şi de fiicele tale
plămădiţi din toate aluaturile Pământului şi risipiţi apoi în toate brazdele
vânturilor, dincolo de bucata aceasta albastră de cer, ca o flamură, pe care
mi-ai pus-o în spate la naştere împreună cu tot curcubeul ploii, mamă Patrie,
şi cu toate scăpărările fulgerelor de după cel de-al doilea război al lumilor,
Doamne, cât te iubesc şi cât te urăsc pentru asta, mamă Patrie, deşi, că să
spunem tot adevărul, nestatornicia ta nu-i tocmai motiv de dragoste, însă
încerc să înţeleg privind şi peste gardul din fundul grădinii Maicii Domnului,
cum te-au dezmierdat toţi papii, România mea mândră şi alunecoasă, căci noi,
trăitorii de vise, nu ne putem repudia părinţii, seminţiile de dinainte de
Sumer ori zeii din care ne tragem, începând cu Zamolxis, mamă Patrie, şi nu
putem aşeza pe acelaşi taler al balanţei pe Brâncoveanu, de exemplu, şi pe
Mihai, cel din stirpea Hohenzollernilor, pentru că s-ar suci în umbra crucilor
Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş sau Mihai Voevod Viteazul, şi s-ar alege
praful de tot Pantheonul străbunilor
noştri eroi, mamă Patrie, tu, România mea scumpă şi perversă, cenuşăreasa
desculţă din visul acela frumos, numit Europa, pământul făgăduinţei, cu Berlinul
fraţilor Grim, cu Athena măslinilor şi portocalilor , cu Dablinul spiriduşilor,
cu Roma pizzei şi macaroanelor, cu Lisabona lui Magellan, cu Varşovia sării, cu
Amsterdamul lalelelor şi morilor de vânt, cu Madridul coridelor, cu Helsinkiul
lui Moş Crăciun şi cu cele o mie de lacuri, cu Parisul cocotelor de sub turnul
Eiffel, cu Viena lui Mozart, cu Bruxellesul bomboanelor de ciocolată, cu Ciprul
frumoasei Afrodite, cu Copenhaga vikingilor, cu Praga marionetelor şi
cristalelor de Bohemia şi cu Bucureştiul tău, mamă Patrie, micul Paris de altădată
din care n-a mai rămas aproape nimic, poate cu excepţia curvelor şi
Herostraţilor aceştia, aşezaţi în fruntea bucatelor, România mea limpede şi
curată precum apele Gangelui, trezeşte-te din visul acesta înşelător înainte ca fantezia lui Nero să devină realitate, iar
noi, mamă Patrie, să luăm cu toţii lungul drum al Exodului în căutarea altor
Dumnezei şi Edenuri, înainte ca timpul să încremenească în clipă şi să omoare
inexorabil speranţa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu