„ ... Mă
trezesc cu mintea umplută de gânduri pentru tine. Portretul tău şi după amiaza
intoxicantă ce am petrecut-o ieri împreună mi-au lăsat simţurile ameţite.
Dulce, incomparabila Josephine, ce efect ciudat ai asupra inimii mele! Eşti
supărată? Te simt eu oare tristă? Eşti îngrijorată?... Sufletul meu suspină cu
tristeţe, şi nu va putea exista odihnă pentru iubitul tău, dar încă mai există
adunat acolo ceva pentru mine când urmându-mi dorinţele profunde ce mă
copleşesc, beau de pe buzele tale, din inima inima ta, o dragoste ce mă arde ca
focul. Ah! noaptea trecută am realizat cu adevărat cât de falsă este imaginea
ce mi-o dezvăluie portretul tău. Voi pleca la prânz; te voi vedea în trei ore.
Până atunci, mio dolce amor, o mie de sărutări; dar nu-mi da nici unul înapoi
căci îmi încing sângele ca focul...”
Imaginea
împietrită a „micului corsican” pe câmpul de luptă de la Waterloo, în faţa
dezastrului apocaliptic, la un sfert de mileniu de la venirea sa pe lume ( 15
august 1769), nu mai emoţionează pe nimeni, aşa cum nu mai suprinde pe nimeni silueta Arcului de
Triumf din centrul Parisului, ridicat de francezi din orgoliu, care nu-ţi
atrage atenţia altfel decât prin grandoare. Însă dragostea lui Napoleon pentru
Josephine Beauharnais şi miile de scrisori adresate acesteia de către cel mai
temut om al Europei, care măturase cotloanele Revoluţiei franceze, crease un
imperiu, atacase Rusia şi reînviase de fiecare dată ca pasărea Pheonix din înfrângeri,
au rămas vii în conştiinţa atât de încărcată a lumii şi vor rămâne cât timp va
exista aceasta. Pare aproape incredibil cum un asemenea om puternic se lasă
îngenuncheat, adesea mai umilitor ca la Waterloo, de către o femeie, e drept,
extrem de frumoasă şi inteligentă, sau de o pasiune mai arzătoare decât
campaniile militare ori coroana de împărat. Surprinde iarăşi contrastul violent
dintre asprimea omului de stat sau a conducătorului de oşti şi tandreţea
surprinzătoare cu care-şi înconjura femeia iubită, o femeie ca multe altele pe
care le avusese sau pe care le putea avea oricând. Josephine nu-i fusese
niciodată fidelă, dar cu toatea asta ştiuse ca nimeni alta să-l subjuge fără
scăpare, să-l facă să se îndrăgostească de dânsa şi să-i creeze o dependenţă
chinuitoare, urcând toate treptele visate vreodată de o femeie, amantă, soţie
şi împărăteasă.
„ ... Nu
te mai iubesc, din contra, te detest. Eşti o rea, chiar perversă şi stupidă, un
fel de Cenuşereasă. Nu mi-ai scris deloc, tu nu-ţi iubeşti soţul cu adevărat;
cunoşti prea bine bucuria pe care scrisorile tale de dragoste i-o aduc şi
totuşi nu te oboseşti să-i scrii măcar câteva rânduri aşternute într-un sfert
de ceas. Ce faci atunci tu toată ziua Doamnă? Ce problemă e atât de vitală
încât te împiedică să găseşti timpul pentru a scrie soţului tău credincios? Ce
afecţiune sufocă şi înlătură iubirea, tandreţea şi dragostea constantă pe care
mi le-ai promis mie? Cine poate fi acest nemaipomenit iubit care-ţi răpeşte tot
timpul, care-ţi stăpâneşte toate zilele şi te împiedică să-ţi oferi toată
devoţiunea şi atenţia soţului tău? Asi grijă Josephine: în cea mai liniştită
noapte uşile se vor sparge şi acolo voi apărea eu. Într-adevăr, sunt
îngrijorat, iubita mea, pentru că nu am nicio veste de la tine, scrie-mi
imediat o scrisoare de dragoste de patru pagini umplute cu acele cuvinte
delicioase care-mi umplu inima de emoţie şi fericire. Sper să te strâng în
braţe curând, când am să te acopăr cu un milion de sărutări, arzătoare ca
soarele ecuatorial...”
( Scrisori
către Josephine – Napoleon bonaparte )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu