vineri, 7 septembrie 2012

Un simplu purtător de viaţă




 

     Deschizând ochii la primul cântat al cocoşilor, bărbatul observă o femeie alături de dânsul, in pat, pe care n-o mai văzuse sau cunoscuse vreodată. Dormea cu faţa in jos, dezvelită, pe braţul lui stâng. Era atât de delicată şi de fragilă încât i se vedeau venele albăstrui de sub epiderma transparentă, alb strălucitoare, cu reflexe de porţelan. Avea părul violet, tuns scurt, băieţeşte, şi gâtul subţire, alungit nefiresc, ca de lebădă. Cum şedea întinsă pe burtă, cu picioarele uşor depărtate şi cu toată toată greutatea corpului sprijinită pe sânul dinspre el, care îşi păstra în mod curios fermitatea, femeia lăsa impresia unei soţii odihnindu-se lângă soţul ei, nicidecum a unei necunoscute. Chiar şi el, la un moment dat, cochetase în subconştient cu senzaţia aceasta, dar se debarasase repede de ea, amintindu-şi că nu mai fusese căsătorit niciodată şi că nu mai văzuse până atunci o femeie dormind despuiată. De aceea, probabil, nici nu-şi putu reprima curiozitatea de a o privi pe ascuns, golăneşte, imaginându-şi tot felul de lucruri scârboase, libidinoase, cum văzuse pe casete sau auzise de la alţii.
     Şi în acest timp acele ceasornicului de pe noptieră se apropiau ţăcânind sacadat de cifra fatidică, şapte, oră la care dânsul era îmbrăcat şi coborât în faţa blocului, unde-l aşteptau colegii de muncă într-un Ford rablagit. Faptul că nu-şi putea trage braţul de sub capul necunoscutei fără s-o trezească, deşi aceasta era singura soluţie posibilă, îi crea o stare de nelinişte şi de cupiditate, un fel de plăcere perversă, care, curios, nu-i displăcea deloc. Abia când claxonul maşinii se auzi mugind sub fereastră, prefăcând liniştea dimineţii în ţăndări, intră în panică, dar nu pentru mult timp întrucât femeia se întoarse pe neaşteptate cu spatele la dânsul, eliberându-l. Îşi trase chiloţii şi blugii la repezeală, apoi se repezi pe scări şi urcă din mersul maşinii. Unul dintre colegi, mai hâtru de fel, îi întinse paharul de plastic cu zoaie de cafea, cumpărat de la fata din colţ, şi îl bătu camaradereşte pe umăr.
     - Ăştia trei au pariat pe  blondă, dar eu cred că-i roşcată !
     Bărbatul bău din pahar cu noduri, vizibil îngreţoşat de gustul cafelei.
     - E violetă, zise, numai că habar n-am cine este ! M-am trezit, pur şi simplu, cu ea în pat !
     - Adică ai dormit lângă ea toată noaptea fără să...
     - Nu-mi amintesc nimic, ca să fiu sincer. Dorm neântrerupt de ieri după-amiază ! De când m-am despărţit de voi !
     Tinerii rămaseră perplecşi.
     -  Sigur n-ai dus la ureche înainte să te culci ? întrebă altul. Mie mi s-a întâmplat odată să mă trezesc lângă o babă !
     - Asta n-are nici douăzeci de ani ! E drept că n-am văzut-o decât din spate, dar…
     Şoferul  Ford-ului se zgâi la el prin oglinda retrovizoare.
     - Dădea cu marche arrier-ul ?
     - Nu dădea cu nimic, frate, dormea, pur şi simplu, pe burtă ! Ca un îngeraş !
     Maşina opri în dreptul unei rampe alături de care staţiona un TIR încărcat cu cărămidă şi o femeie cam de aceleaşi dimensiuni cu tractorul.
     - Mişcaţi-vă dracului fundurile încoace! îi luă ea în primire, ca de obicei, înfingându-şi mîinile în şolduri. Bag seamă că v-aţi jucat iar cu puţulicile toată noaptea, blestemaţilor, da’ las’ că scot eu untu’ din voi !
     Băieţii se obişnuiseră demult cu vocabularul colorat al  Mamaiei şi cum erau prea amorţiţi ca să-i amintească de ultima ei cucerire, se apucară de treabă. Făcură un fel de poştă de la camion până la locul de depozitare, aruncându-şi unul altuia cărămizile într-un ritm alert. Bărbatul era ultima verigă a lanţului, locul de care se fereau cu toţii, trebuind să prindă şi să aşeze cărămizile în acelaşi timp. Azi venise şi rândul lui la primire, adică la „ţambal”, iar coechiperii, care-l suspectau de îngânfare şi se înţeleseră pe ascuns să-i aplice o corecţie, nu-l lăsară nici măcar să răsufle. În jurul amezii simţi că se sufocă şi nu mult după aceea leşină. Ultima imagine pe care o mai văzuse era o cărămidă uriaşă, cât un munte, care se îndrepta spre el ca o cometă. 


                                                              * * *

     După o zi infernală petrecută la servici, casa este singurul loc în care poţi să-ţi aşezi capul pe o perină şi să te abandonezi necondiţionat somnului binefăcător. Acest lucru i se întâmplase şi Ottiliei, distinsa doamna de la Agenţia de pariuri Trident, puţin după miezul nopţii, când ajunsese acasă şi se trântise direct în pat, fără să mai aprindă lumina. Se pare că adormise instantaneu pentru că a doua zi, dimineaţa, se trezi cu un picior şi un braţ de bărbat peste dânsa. Fusese atât de uimită şi de consternată încât nici nu putuse ţipa, deşi îşi dorea din toate puterile s-o facă. Bărbatul era gol puşcă, ca şi ea de altfel, iar mâna lui dreaptă se afla chiar pe sânul ei stâng. Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani, era neras şi semăna izbitor cu vecinul de palier, Pavelescu, fapt care o mai linişti întrucâtva. Îndoiala i se risipi când auzi claxonul Ford-ului, cu care acesta pleca în fiecare dimineaţă, apoi scrâşnitul roţilor şi păcănitul motorului îndepărtându-se fără el. Încercă o mişcare discretă de eliberare, însă rezultatul fu contrar celui aşteptat, pentru că bărbatul îşi repoziţionă genunchiul, instinctiv, împingându-l spre zona ei pubiană. Atingerea aceea involuntară, absolut întâmplătoare, o înfioră plăcut, insidios, deşteptând în ea dorinţe pe care le credea stinse demult, îngrămădite undeva într-o cămară a minţii ca nişte vechituri, şi se trezi mângâindu-i cu dosul palmei fruntea caldă, sprijinită în umărul ei. Aproape imediat bărbatul se întoarse gemând cu faţa în sus, fără să se trezească, iar ea, speriată, se scurse ca o felină din pat  şi se repezi spre cuier unde îşi abandonase hainele decuseară. Recuperă chiloţii şi sutienul de pe jos, îşi puse rochia şi pantofii, apoi ieşi trăgând încet uşa după dânsa.
     - Iar ai întârziat! o tutui Minodora, şefa de agenţie, care cobora câte două trepte deodată. Putem să ne luăm de mână!
     Ottilia aprobă din cap.
     - Îmbătrînim, draga mea! O să ne trezim într-o bună zi pe drumuri!
     - Sper să nu se întâmple asta niciodată, râse şefa, fluturând cheiile de la maşină, fiindcă atunci ar trebui să devenim purtătoare! A propos! Ţi-am găsit violetul tău preferat!
     - Minunat.
     Urcă în maşina şefei şi îşi asprinse o ţigară. Minodora ceru şi ea una.
     - Ai auzit de Pavelescu, dragă?
     - Care Pavelescu? întrebă prosteşte, simţind un fior brăzdându-i şira spinării. Nu cred că...
    - Vecinul tău,dragă, nu-l ştii! L-au adus ieri cu Salvarea. Cică a leşinat de epuizare!
     - Bietul om!
     - Da, dragă, ca să vezi! Mai rău e că nu are pe nimeni care să-l îngrijească! Chiar mă gândeam adineauri să trec pe la dânsul să văd ce face! Poate are nevoie de ceva!
     - Sper să nu se supere! îşi dădu cu părerea Ottilia în timp ce cobora în dreptul agenţiei. E mai bine să nu te bagi!
     Şefa ridică din umeri, luând o mină de fetiţă pusă pe şotii.
     - Şi dacă nu se supără?
    
    
                                                               * * *

     Ţârâitul telefonului îl sperie atât de tare încât sări din pat drept în mijlocul camerei. Pesemne că cineva formase numărul greşit deoarece telefonul amuţi la fel de neaşteptat pe cât de violent începuse. Nu-şi reveni încă din buimăcială când descoperi că locul acela nu semăna câtuşi de puţin cu garsoniera sa igrasioasă şi că prezenţa lui acolo era cel puţin inexplicabilă. La fel de inexplicabil i se păru şi faptul că hainele sale se aflau într-o pungă din plastic, pe scaunul din dreptul ferestrei, fără să-şi poată explica de ce se aflau acolo şi nu pe dânsul. Însă pe măsură ce restabilea contactul cu realitatea şi întrezărea primejdia de a fi surprins de propietarul apartamentului într-un loc şi într-o postură aproape imposibil de justificat, se grăbi să se îmbrace mai repede decât o făcuse vreodată până atunci şi să asculte cu urechea lipită de uşă eventuale zgomote de paşi sau voci. Cum totul părea să fie în regulă, cel puţin la nivelul auzului, împinse uşa, ieşi pe hol şi dădu să coboare scările când realiză cu uimire că se afla chiar în blocul său, în faţa apartamentului 6, care era, de fapt, un 9 întors din cauza unui cui căzut, la numai câţiva paşi de adevăratul număr 6, garsoniera sa, unde intră fără să mai stea pe gânduri. „Ce naiba căutam în casa vecinului? se întrebă el în gând  în timp ce se lăsa vlăguit pe marginea patului. La ora asta trebuia să fiu la servici! La o bere cu prietenii, poate, dar în niciun caz alături! Ce se întâmplă cu mine?”
     Un ciocănit discret în uşă îl făcu să tresară. Ar fi preferat să nu răspundă, să se refugieze undeva, cât mai departe, unde să nu-l găsească nimeni, însă văzu uşa crăpându-se uşor şi o voce caldă de femeie răzbâtând înăuntru ca o rază de lumină.
     - Pot să intru, vă rog?
     - Da, zise în disperare de cauză, holbându-se la femeia aceea tânără, frumoasă şi elegantă, care se precipita spre el cu un platou în mâini. Cred că este...
     - Nu-i nicio greşeală, domnule Pavelescu, îl întrerupase ea râzând. Sunt vecina dvs. de deasupra, Minodora, dacă vă mai amintiţi!
     - Nu ştiam de unde...
     Femeia aşeză platoul pe scaunul de lângă capătul patului.
     - Mi-au povestit vecinii cum v-a adus Salvarea acasă ieri după-amiază şi m-am gândit că o ciorbiţă fierbine...
     - Desigur, dar...
     - Probabil că nu vă amintiţi, îl ajută ea ridicând prosopul  aşezat deasupra vaselor de pe platou, şi e firesc să nu vă amintiţi după leşinul de ieri, datorat, se pare, epuizării. Acum trebuie să vă odihniţi şi să vă alimentaţi serios!
     Mirosul ciorbei, cartofilor şi puiului prăjit îl învăluiră ameţitor.
     - Nici nu ştiu cum să vă...
     Femeia râse zglobiu, cu o naturaleţe dezarmantă, mângâindu-l în treacăt cu palma peste frunte.
     - Trec mai târziu să iau vasele!
     -  ?!
     - Sau, mai bine, se rîzgândi ea din prag, adu-mi-le d-ta, pe la 8, când mă întorc de la muncă !

                                                            * * *

     Lui Pavelescu îi trebuiră minute bune până când termină de savurat bunătăţile aduse de încântătoarea doamnă Minodora. Mâncase şi el o dată ca oamenii, iar lucru acesta îl puse, surprinzător, pe picioare. Îi dispăruse chiar şi senzaţia aceea de slăbiciune şi de ameţeală, cu care se confruntase tot mai des în ultima vreme. Văzu pe masă pachetul de ţigări şi se gândi că ar merge o ţigară după un asemenea festin. Ieşi afară, pe balcon, unde se afla un balansoar, pe care-l găsise de când se mutase, şi îşi aprinse prima ţigară din ziua accea. Probabil că ar fi rămas toată noaptea acolo, cu tot frigul care se lăsase, fumând sau rememorându-şi viaţa de unul singur, dacă pe balconul vecin nu şi-ar fi făcut apariţia femeia cu părul vopsit violet, pe care o găsise acum câteva zile dormind lângă dânsul.
     - Bună seara, domnule Pavelescu!
     Glasul ei răsună  ascuţit, ca un clinchet de clopoţel.
     - ?!...
     - Nici nu vă închipuiţi cât mă bucur să vă revăd sănătos! continuă ea apropiindu-se de grilajul despărţitor. Vorbisem cu Minodora, vecina de la 10, să trecem pe la dvs...
     - Doamna Minodora a trecut, articulă el afişând un zâbet tâmp. A fost foarte drăguţă!
     - A şi trecut?
     - Se întorsese de la servici...
     - Nu-i nimic, zise, pe mine mă cheamă Ottilia. Vreţi să vă aduc o cafea? E cam rece afară, dar...
     - Pentru mine...
     - Eu v-aş invita şi înăuntru, dar trebuie să săriţi grilajul!
     Pavelescu se ridică din balansoar ca atras de un magnet şi se trezi sărind dincolo de grilaj, ca o pisică, urmând-o apoi în încăperea din care plecase nu demult. Cu excepţia patului, acoperit cu un cearşaf alb, de mătase, şi o măsuţă cu rotile, pe care se aflau un ibric şi două ceşti de cafea, totul părea neschimbat.
     - Sigur nu vă deranjez? întrebă el tot mai încurcat. Văd că vă pregăteaţi de...
     - Nu mă culc niciodată atât de devreme, râse femeia făcându-i semn să se aşeze pe pat, lângă dânsa, pentru că arareori mi se întâmplă să ajung mai devreme de miezul nopţii acasă! Cazinoul ăsta mi-a răpit cei mai frumoşi ani ai vieţii! Parcă am mai discutat cândva despre...
     În mintea bărbatului se făcu brusc lumină. Era fata de la cazino, Otty, pe care o cunoscuse în duminica dinaintea accidentului, atunci când îşi pariase nebuneşte propria-i viaţă, adică ceea ce-i mai rămăsese după ce pierduse totul. Otty îi evaluase viaţa la o sută de mii de dolari.
     - Îmi amintesc discuţia, zise el, însă nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea! Mi s-a rupt filmul!
     - Aţi pierdut, domnule Pavelescu.
     - Vreţi să spuneţi că mi-am pierdut viaţa?
     - Exact. Aţi mizat pe ea şi aţi pierdut.
     - E o glumă,desigur! Nu mă simt deloc un om fără viaţă!
     - Sunteţi doar purtătorul ei, domnule Pavelescu, ca şi mine de altfel, un fel de custode, care o are în grijă şi o administrează după dorinţa cumpărătorului.
     Bărbatul căzu pe gânduri.
     - O prostie mai mare ca asta n-am mai auzit de când sunt! spuse într-un târziu. Cum să-ţi cumpere cineva viaţa şi să dispună de ea?
     -  Aşa cum aţi făcut şi dvs. Aţi semnat un angajament de plată în contul propriei dvs. vieţi! Agenţia v-a plătit echivalentul în jetoane, iar dvs. aţi jucat cu ele până când le-aţi pierdut pe toate, rămânând, în final, dator cu ce aţi garantat!
     - Bine, dar cum poate Agenţia dispune de-o viaţă de om?
     - Prin cip-uri. Eşti supus unei operaţii de implant, cum aţi fost supus şi dvs. alaltăieri, după care devii marioneta cumpărătorului, un robot, dacă vreţi, care acţionează la comandă. Nu ştii niciodată ce urmează să faci, nu poţi să te opui sau să acţionezi altfel decât eşti programat. Azi dimineaţă, de pildă, m-am trezit lângă dvs. fără să-mi amintesc nimic!
     - Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru ieri dimineaţă! şopti bărbatul înspăimântat. Crezusem că fusese ...
     Femia îi înăbuşi vorbele cu un sărut înflăcărat, pasional, trăgându-l peste ea, desfăcându-se şi primindu-l înăuntru-i.


                                                             * * *

     Nu-şi aminti cum făcuse drumul înapoi, spre garsoniera sa, nici cum ajunse la uşa apartamentului 10, de la etaj, unde se trezi apăsând pe butonul soneriei. Avea într-o mână platoul cu vase, iar în cealaltă un buchet de flori.
     - Intră ! se auzi dinăuntru glasul doamnei Minodora. Uşa e deschisă!
     N-o văzu nicăieri şi rămase încurcat în mijlocul holului.
     - Am adus vasele.
     - Lasă-le în bucătărie, o auzi el din nou, e chiar în faţa ta! Şi adă-mi prosopul din dormitor!
     Aşeză platoul şi florile pe masa din bucătărie, luă prosopul din camera vecină, de pe un fotoliu ciudat, parcă de sticlă, oprindu-se în cele din urmă în faţa uşii de la baie.
     - Unde doriţi să las prosopul?
     - Doresc să mi-l aduci înăuntru! râse ea înveselită de întrebarea bărbatului. Intră, omule!
     Şedea întinsă pe spate într-o mare de spumă şi de clăbuci transparenţi.
     - Vreţi să vă mai aduc ceva?
     - Deocamdată nu vreau decât să te dezbraci şi să vii lângă mine!
     - Sper că nu glumiţi!
     - Ţi se pare că glumesc?
     - ?!
     Se dezbrăcă din câteva mişcări şi se strecură în partea opusă a căzii, unde femeia îşi trase mai întîi picioarele, după care i le aşeză pe umeri.
     - Ia spune-mi, iubiţel, cum a fost cu Ottilia? 
     -  Minunat.
     - Din păcate, continuă femeia jucându-se cu tălpile pe obrajii lui, trebuie să te mulţumeşti cu atât pentru că rolul ei de iniţiatoare s-a încheiat. De acum înainte eu sunt îndrumătoarea ta. Vei face tot ceea ce doresc eu şi te vei supune fără crâcnire!
     - E adevărat că mi-am pierdut viaţa, aşa cum zicea Ottilia?
     - Da, dragule, ai devenit  un simplu purtător de viaţă.
     - Asta e de bine sau de rău?
     - Eu cred că-i de bine. În primul rând, nu mai eşti responsabil de-o viaţă, pe care, oricum, n-o poţi controla, ceea ce nu-i un lucru rău. În al doilea rând, ca purtător de viaţă nu mai ai grija zilei de mâine, trebuind doar să dai ascultare unui impuls, căruia, oricum, nu i te poţi împotrivi.
     - De ce?
     - Pentru că ţi-ar provoca durere, şopti ea îmbrăţişându-l, multă, multă durere!!!
     O simţi în clipa următoare acuplându-se violent, intrând în convulsii, zbătându-se, apoi, la fel de violent, desprinzându-se de dânsul şi ieşind din cadă cu totul altă fiinţă, o arătare cu capul mare şi ochii migdalaţi, fără pupile, de un negru strălucitor, cu mâinile lungi şi subţiri, atârnând până la genunchi, cu pielea vierzuie şi solzoasă, ca de şopârlă....

Sens axiologic





Tăiasem gâtul broaştei
de-a curmezişul.
Doamne ce volburos gâlgâie
sângele într-o inimă!
Ucigaşule de broaşte!
mi-au strigat iasminele
galbene.
Ucigaşule de broaşte!
mi-au strigat şi suflete
nemângâiate.

Nefiinţă, ce dulce e gustul tău!
oftă broasca.

"Fatalismul mioritic" sau pângărirea unui simbol românesc


 


     „ Dacă am fi perfect logici, -spunea Max Blecher-, ar trebui să adormim îndată ce ne-am trezit…”, lucru care ar fi fost de preferat în cazul exegeţilor Mioriţei de la Alecu Russo încoace, incluzându-i aici şi pe francezul Jules Michelet alături de americanul Ernest H. Lathan jr. ( primul acreditând ideea unui neam românesc resemnat în faţa morţii, al doilea dimpotrivă, exacerbând relaxarea românilor în faţa loviturilor sorţii datorată unei îndelungi experienţe în supravieţuire ). În fapt, toţi aceşti „tezişti” nu fac altceva decât să reia problematica drobului de sare dintr-o perspectivă tragicomică, adică să se lamenteze fără motiv de grija copilulului adormit pe vatră. Duiliu Zmafirescu, de pildă, şi-ar fi dorit un baci care să pună mâna pe bâtă şi să se apere ( în absenţa unei agresiuni directe ! ), iar Victor Eftimiu, la extrema cealaltă, nu s-ar fi dat în lături să scoată Mioriţa din cărţile de citire, întrucât cuprindea „ o monumentală lecţie de laşitate, de renunţare” ( cu toate că monologul ludic, fără o finalitate practică, al baciului Moldovean nu sugereză aşa ceva ! ). Neverosmile mi se par abordările lui Blaga din perspectiva „dragostei de moarte” a poporului român sau ale lui Mircea Eliade, care amestecă destinul implacabil al omului, aflat la capătul vieţii, cu zbaterile onirice ale acestuia de fiecare zi. De neacceptat găsesc şi opiniile lui Th. D. Speranţia cu trimitere la Osiris, ale lui Dumitru Caracostea despre jale şi soartă sau ale lui Liviu Rusu despre un sens al existenţei căzut în derizoriu, la care se adaugă consideraţiile lui Brăiloiu, Fochi, Muşlea, Steinhardt ori Noica pe teme dintre cele mai insolite ( ritualul nunţii postume a tinerilor „nelumiţi”, sensul fast al nefericirii ori universalitatea sufletului românesc dintr-o perspectivă cosmică ).

     Recitind Mioriţa fără nicio prejudecată, observăm mai întâi că lipseşte fapta încriminată ( omorârea propriu-zisă a baciului Moldovean ), apoi descoperim că şi intenţia celor doi baci, Ungurean şi Vrâncean, lipseşte, întrucât naratorul nu poate depune mărturie, fiind doar un povestitor ca mulţi alţii, iar mioara nici atât, nefiind contemporană cu povestitorii. Mobilul crimei, pe de altă parte, nu subzistă în economia poveştii deoarece baciul Moldovean era mai chipeş, mai mândru şi mai viteaz ( „ortoman” ) decât ceilalţi doi, având pe deasupra „oi mai multe”, „cai învăţaţi” şi „câini mai bărbaţi”, adică un întreg arsenal care să-l apere împotriva invidiei sau lăcomiei tovarăşilor săi, nicidecum să-l demobilizeze ori să-l dezarmeze la aflarea unei simplu zvon („…că l’apus de soare / vor să mi te-omoare…”). Nici sub aspect temporal lucrurile nu sunt mai clare dat fiindcă între dezvăluirea mioarei şi monologul baciului nu există un interval de timp care să înlesnească luarea unei decizii, asemenea condensări temporale petrecându-se doar pe parcursul travaliului oniric, adică în vis.


     Efuziunile onirice ale baciului Moldovean se manifestă exclusiv sub rezerva producerii acestui ipotetic deznodământ şi numai sub această rezervă ( „…şi de-ar fi să mor / în câmp de mohor…”), adică sub predicatele şi hiperbolele vieţii, fapt care exclude din start ideea resemnării sale în faţa morţii fără nici cea mai mică împotrivire ( atitudine „nenaturală”, cum spunea Aron Densuşianu, şi nespecifică omului, în general ! ). Nu se poate vorbi, aşadar, despre o lipsă de reacţie a baciului Moldovean la aflarea veştii, undeva pe la amiază, când ciobanii trag un pui de somn („…drăguţule bace / dă-ţi oile’ncoace / la negru zăvoi / că-i iarbă de noi / şi umbră de voi…” ), câtă vreme nu putem vorbi despre o agresiune propriu-zisă din partea celor doi, programată pentru mai târziu ( „… pe l’apus de soare…”). În mod evident, dacă mai era nevoie de adăugat, reacţia baciului Moldovean va fi fermă la momentul oportun; se va împotrivi şi se va bate ca un leu pentru a-şi apăra viaţa, turma de mioare, caii de povară ori câinii credincioşi, aşa cum mai făcuse de atâte ori pînă atunci cu tâlharii sau fiarele pădurii, îngropând în uitare de fiecare dată fantasmele şi angoasele dinăuntru.

     Iată de ce găsesc interpretarea exegeţilor Mioriţei ca fiind simplistă, răuvoitoare şi adesea batjocoritoare la adresa poporului român. Sintagma „ …şi de-ar fi să mor…” este de departe ultima dintr-un întreg şir de variante optimiste, ea însăşi conţinând acea aură de speranţă înălţătoare care nu poate fi confundată nici cu resemnarea, nici cu inocenţa mielului înaintea tăierii şi nici cu aplecarea biblică a capului.



Fatalismul mioritic II -
între prostie şi xenofobie




     De la Aristotel la Einstein nu cred că a existat vreo teorie filozofică sau ştiinţifică de oarecare răsunet care să nu fi fost invalidată de timp şi care să nu fi ajuns la coşul de gunoi al istoriei sau în galeria universală a eşecurilor omului pe drumul aspu al cunoaşterii. Inerţia face uneori ca asemenea „invalidări” să persiste în conştiinţa umanităţii secole de-a rândul, căpătând cu trecerea timpului valoarea aceea reziduală de adevăr dogmatic. Interpretarea romanţioasă, ca să nu zic romantică, a Mioriţei subzistă şi-n zilele noastre cu toate că românii de azi nu mai seamănă cu românii de acum două sute de ani, iar orice referire la aşa-zisa resemnare a românilor în faţa vieţii sau a morţii poate stârni în cel mai fericit caz zâmbete. Francezii, care ne-au pus atunci această etichetă de popor resemnat, apoi de „ţigani”,  se văd nevoiţi să-şi reformuleze drastic discursul xenofob în sensul recunoaşterii vitalităţii noastre ca naţie şi reabilitării memoriei baciului Moldovean, care a trăit destul ca să-şi vadă nepoţii bătătorind Câmpiile Elizee.

     Exegeţii baladei susţin că Baltagul lui Mihail Sadoveanu ar fi o transpunere în proză a Mioriţei, lucru de neînţeles, cel puţin pentru mine, având în vedere diferenţele: dacă baciul Moldovean are doar reveria morţii, fără nicio consecinţă în planul vieţii, Nechifor Lipan cunoaşte realitatea brutală şi imprevizibilă a morţii în afara oricărei reverii. De asemenea, dacă demersul justiţiar al Vitoriei Lipan porneşte şi se dezvoltă în jurul unei tranzacţii cu o anumită finalitate în spaţiu şi timp, care poate fi prezumată ca un posibil mobil al crimei, în cazul celălalt lipseşte tocmai demersul practic, care să facă trecerea de la discursul alegoric, dintr-o perspectivă idilică asupra morţii,  la recursul prozaic şi inevitabil al vieţii. Şi nu în ultimul rând, dacă interogaţiile Vitoriei Lipan au suportul faptelor, supoziţiile baciului Moldovean nu au nici un suport, ele fiind lăsate la voia întâmplării: „…şi de-ar fi să mor…”,  „… iar dacă-i zării/ dacă-i întâlnii/ măicuţă bătrână..” etc. sau, dimpotrivă, fiind expediate în timp: „..pe l’apus de soare…”.

     Plăcuţele de lut ars de la la Tartaria, acoperite cu pictograme care redau texte vechi, cu peste un mileniu înaintea celor descoperite în Sumer, misteriosul munte a lui Zalmoxis, Kogaion, vorbind despre descendenţa noastră zeiască, statura de rege şi mare conducător a lui Decebal de pe Columa Traiană, ridicată în Roma de Apolodor din Damasc, legendarul Pont Euxin, aromânii sau numeroasele comunităţi româneşti, cu oameni de excepţie, răspândite în toată lumea, sunt toat atâtea argumente care pledează în favoarea potenţei noastre. Resemnarea n-a fost niciodată o condiţie a existenţei acestui neam trăitor pe aceste pământuri binecuvântate de Dumnezeu, despre care Papa Ioan Paul al-II-lea spunea în 1999 întregii lumi: „…România este Grădina Maicii Domnului…”.

 

    

Dolor in cubito






           “Pe Jean Fréron de un picior
Un șarpe l-a mușcat ușor...
Ce socotiți că s-a-ntâmplat?
Tot șarpele-a crăpat!”
Voltaire



Mă puteţi arde pe rug, fiindcă
nu am nevoie de corp, dă-l dracului.
Mă puteţi înjura de mamă, fiindcă
e moartă demult – nu mai sunt
lacrimi.
Mă puteţi umili cu viaţa, fiindcă
nu m-a întrebat nimeni la naştere
dacă o vreau – şi-apoi nu sunt dator
nimănui
nici măcar cu o moarte.
Urâţi-mă. Mântuitorul mi-a spus:
„Ia-ţi patul şi umblă, păcătosule!”
El încă mă iubeşte.