„ Dacă am fi perfect
logici, -spunea Max Blecher-, ar trebui să adormim îndată ce ne-am trezit…”,
lucru care ar fi fost de preferat în cazul exegeţilor Mioriţei de la Alecu Russo încoace,
incluzându-i aici şi pe francezul Jules Michelet alături de americanul Ernest
H. Lathan jr. ( primul acreditând ideea unui neam românesc resemnat în faţa
morţii, al doilea dimpotrivă, exacerbând relaxarea românilor în faţa
loviturilor sorţii datorată unei îndelungi experienţe în supravieţuire ). În
fapt, toţi aceşti „tezişti” nu fac altceva decât să reia problematica drobului
de sare dintr-o perspectivă tragicomică, adică să se lamenteze fără motiv de
grija copilulului adormit pe vatră. Duiliu Zmafirescu, de pildă, şi-ar fi dorit
un baci care să pună mâna pe bâtă şi să se apere ( în absenţa unei agresiuni
directe ! ), iar Victor Eftimiu, la extrema cealaltă, nu s-ar fi dat în lături
să scoată Mioriţa din cărţile de citire, întrucât cuprindea „ o monumentală
lecţie de laşitate, de renunţare” ( cu toate că monologul ludic, fără o
finalitate practică, al baciului Moldovean nu sugereză aşa ceva ! ).
Neverosmile mi se par abordările lui Blaga din perspectiva „dragostei de
moarte” a poporului român sau ale lui Mircea Eliade, care amestecă destinul
implacabil al omului, aflat la capătul vieţii, cu zbaterile onirice ale
acestuia de fiecare zi. De neacceptat găsesc şi opiniile lui Th. D. Speranţia
cu trimitere la Osiris,
ale lui Dumitru Caracostea despre jale şi soartă sau ale lui Liviu Rusu despre
un sens al existenţei căzut în derizoriu, la care se adaugă consideraţiile lui
Brăiloiu, Fochi, Muşlea, Steinhardt ori Noica pe teme dintre cele mai insolite
( ritualul nunţii postume a tinerilor „nelumiţi”, sensul fast al nefericirii
ori universalitatea sufletului românesc dintr-o perspectivă cosmică ).
Recitind
Mioriţa fără nicio prejudecată, observăm mai întâi că lipseşte fapta
încriminată ( omorârea propriu-zisă a baciului Moldovean ), apoi descoperim că
şi intenţia celor doi baci, Ungurean şi Vrâncean, lipseşte, întrucât naratorul
nu poate depune mărturie, fiind doar un povestitor ca mulţi alţii, iar mioara
nici atât, nefiind contemporană cu povestitorii. Mobilul crimei, pe de altă
parte, nu subzistă în economia poveştii deoarece baciul Moldovean era mai
chipeş, mai mândru şi mai viteaz ( „ortoman” ) decât ceilalţi doi, având pe
deasupra „oi mai multe”, „cai învăţaţi” şi „câini mai bărbaţi”, adică un întreg
arsenal care să-l apere împotriva invidiei sau lăcomiei tovarăşilor săi,
nicidecum să-l demobilizeze ori să-l dezarmeze la aflarea unei simplu zvon
(„…că l’apus de soare / vor să mi te-omoare…”). Nici sub aspect temporal
lucrurile nu sunt mai clare dat fiindcă între dezvăluirea mioarei şi monologul
baciului nu există un interval de timp care să înlesnească luarea unei decizii,
asemenea condensări temporale petrecându-se doar pe parcursul travaliului
oniric, adică în vis.
Efuziunile onirice ale baciului Moldovean se manifestă exclusiv sub
rezerva producerii acestui ipotetic deznodământ şi numai sub această rezervă (
„…şi de-ar fi să mor / în câmp de mohor…”), adică sub predicatele şi
hiperbolele vieţii, fapt care exclude din start ideea resemnării sale în faţa
morţii fără nici cea mai mică împotrivire ( atitudine „nenaturală”, cum spunea
Aron Densuşianu, şi nespecifică omului, în general ! ). Nu se poate vorbi,
aşadar, despre o lipsă de reacţie a baciului Moldovean la aflarea veştii,
undeva pe la amiază, când ciobanii trag un pui de somn („…drăguţule bace /
dă-ţi oile’ncoace / la negru zăvoi / că-i iarbă de noi / şi umbră de voi…” ),
câtă vreme nu putem vorbi despre o agresiune propriu-zisă din partea celor doi,
programată pentru mai târziu ( „… pe l’apus de soare…”). În mod evident, dacă
mai era nevoie de adăugat, reacţia baciului Moldovean va fi fermă la momentul
oportun; se va împotrivi şi se va bate ca un leu pentru a-şi apăra viaţa, turma
de mioare, caii de povară ori câinii credincioşi, aşa cum mai făcuse de atâte
ori pînă atunci cu tâlharii sau fiarele pădurii, îngropând în uitare de fiecare
dată fantasmele şi angoasele dinăuntru.
Iată de
ce găsesc interpretarea exegeţilor Mioriţei ca fiind simplistă, răuvoitoare şi
adesea batjocoritoare la adresa poporului român. Sintagma „ …şi de-ar fi să
mor…” este de departe ultima dintr-un întreg şir de variante optimiste, ea
însăşi conţinând acea aură de speranţă înălţătoare care nu poate fi confundată
nici cu resemnarea, nici cu inocenţa mielului înaintea tăierii şi nici cu
aplecarea biblică a capului.
Fatalismul mioritic II -
între prostie şi xenofobie
De la Aristotel la Einstein nu cred că a existat vreo
teorie filozofică sau ştiinţifică de oarecare răsunet care să nu fi fost
invalidată de timp şi care să nu fi ajuns la coşul de gunoi al istoriei sau în
galeria universală a eşecurilor omului pe drumul aspu al cunoaşterii. Inerţia face uneori ca
asemenea „invalidări” să persiste în conştiinţa umanităţii secole de-a rândul,
căpătând cu trecerea timpului valoarea aceea reziduală de adevăr dogmatic.
Interpretarea romanţioasă, ca să nu zic romantică, a Mioriţei subzistă şi-n
zilele noastre cu toate că românii de azi nu mai seamănă cu românii de acum
două sute de ani, iar orice referire la aşa-zisa resemnare a românilor în faţa
vieţii sau a morţii poate stârni în cel mai fericit caz zâmbete. Francezii,
care ne-au pus atunci această etichetă de popor resemnat, apoi de „ţigani”, se văd nevoiţi să-şi reformuleze drastic
discursul xenofob în sensul recunoaşterii vitalităţii noastre ca naţie şi
reabilitării memoriei baciului Moldovean, care a trăit destul ca să-şi vadă
nepoţii bătătorind Câmpiile Elizee.
Exegeţii
baladei susţin că Baltagul lui Mihail Sadoveanu ar fi o transpunere în proză a
Mioriţei, lucru de neînţeles, cel puţin pentru mine, având în vedere
diferenţele: dacă baciul Moldovean are doar reveria morţii, fără nicio
consecinţă în planul vieţii, Nechifor Lipan cunoaşte realitatea brutală şi
imprevizibilă a morţii în afara oricărei reverii. De asemenea, dacă demersul
justiţiar al Vitoriei Lipan porneşte şi se dezvoltă în jurul unei tranzacţii cu
o anumită finalitate în spaţiu şi timp, care poate fi prezumată ca un posibil
mobil al crimei, în cazul celălalt lipseşte tocmai demersul practic, care să
facă trecerea de la discursul alegoric, dintr-o perspectivă idilică asupra
morţii, la recursul prozaic şi
inevitabil al vieţii. Şi nu în ultimul rând, dacă interogaţiile Vitoriei Lipan
au suportul faptelor, supoziţiile baciului Moldovean nu au nici un suport, ele
fiind lăsate la voia întâmplării: „…şi de-ar fi să mor…”, „… iar dacă-i zării/ dacă-i întâlnii/ măicuţă
bătrână..” etc. sau, dimpotrivă, fiind expediate în timp: „..pe l’apus de
soare…”.
Plăcuţele de lut ars de la la Tartaria, acoperite cu
pictograme care redau texte vechi, cu peste un mileniu înaintea celor
descoperite în Sumer, misteriosul munte a lui Zalmoxis, Kogaion, vorbind despre
descendenţa noastră zeiască, statura de rege şi mare conducător a lui Decebal
de pe Columa Traiană, ridicată în Roma de Apolodor din Damasc, legendarul Pont
Euxin, aromânii sau numeroasele comunităţi româneşti, cu oameni de excepţie,
răspândite în toată lumea, sunt toat atâtea argumente care pledează în favoarea
potenţei noastre. Resemnarea n-a fost niciodată o condiţie a existenţei acestui
neam trăitor pe aceste pământuri binecuvântate de Dumnezeu, despre care Papa
Ioan Paul al-II-lea spunea în 1999 întregii lumi: „…România este Grădina Maicii
Domnului…”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu