marți, 4 septembrie 2012

Drumul spre casă - poem tanka




                                  Cuvânt înainte

    Secolul XXI începe şi tinde tot mai mult să devină Google-ian. Internetul s-a strecurat intr-atât in viaţa noastră cotidiană încât nimeni nu mai poate concepe existenţa in afara lui. Eruditul de altădată, coleşit de volumul uriaş de informaţii, care depăşesc pentru prima oară puterea fizică a minţii, descoperă cu stupoare că pierde supremaţia in faţa Wikpediei. Valul de tineri internauţi, ieşiţi parcă dintre clapele calculatorului, sparg toate barierele cunoaşterii cu o nonşalanţă de invidiat. Cultul sacru al valorilor, fără de care evoluţia noastră ar fi pusă de mult sub semnul întrebării, tinde deodată spre o egalizare camaraderească între indivizi şi ierarhii. Sentimentul înălţător al dragostei, înecat in prozaic şi desuet, stârnind in cel mai fericit caz zâmbete şi înduioşare, se pierde inevitabil intr-o exacerbare a sexului vulgar. Dictatura prostului gust şi jubilaţia instinctului primar asupra raţiunii întregesc tabloul acestei lumi in disoluţie şi in delir. Limbajul devine tot mai elliptic, iar fapta un substitut a ideii. Omul zilelor noastre trece peste toate opreliştile conştiinţei şi face ceea ce intenţionează să facă. Totul se rezumă la supravieţuire, la păstrarea siguranţei proprii şi a stării de bine … cu orice preţ.

001

biată furnică,
umblând întunericul
fără o torţă –
 

va găsi ea oare drumul
printre atâtea spaime ?

 
002.


noapte mohorâtă,
răsăritu-i departe
slabă nădejde –
 

nu uita întâmplarea,
pasărea dimineţii !

 
003.


aud o cârtiţă
pe sub pământ e rece
ca un ochi de uliu –

cât nu moare speranţa

strălucesc stele.
 

004.

dorm porumbeii,
puii flămânzi sub aripi
n-au nici o grijă –

somnul e ca o boare,
Dumnezeu pretutindeni !

 

005.
 

să-i spui că ziua
i-a trimis înainte
călări zorile –

vai, Doamne, unde ai pus
aseară lampa ?

 
006.



auzi broaştele
orăcăind în gârla
asta de sticlă?
nici o stea nu-i aevea
într-un ciob de oglindă !


007.


dar libelula ?
priveşte-o mai de-aproape
 

şi zi-i să fugă -
cum i-o fi scris furnicii,
la fel şi libelulei !


008.


nu-i drept destinul,
oricât de ne-nsemnată
ea ţine cerul –

nu-ţi zic că universul
s-ar prăbuşi în moartea-i !


009.


tocmai de-aceea
să izgonim gîndacii
strigând în noapte !

plângând mai bine! Doamne,
prea grea-i acestă cruce !


010

poftim ! şi vântul
se hâlţână prin frunze
în loc să doarmă !

iar ea aşa de mică
precum Sisif se zbate !


011.


îi cade sacul
din firava-i spinare
şi-i toată udă -

doar ploaia mai lipseşte

să umple-ntreg paharul !

012.


de s-ar întoarce
cu ochii către lună
să ia lumină !

ce bine-ar fi un cântec
în locul gol să pună !


013


cine să cânte ?
la ora asta nimeni –
stăpân e somnul !

nimic nu-i imposibil
când cineva veghează !


014


auzi ? un greier
a început să cânte
din scripca-i fermecată!

altfel ar fi fost tragic –
pe cer, uite, şi luna !


015


dacă-i departe –
zadarnică speranţa
înmugurită!

bobocii florii crapă
întotdeauna noaptea !


016


un vreasc de-a latul –
stupidă baricadă
ce-i taie calea!

e loc destul sub dânsul –
problema-i întâmplarea !


017


dar tot se-ntâmplă -
şi nimeni nu încercă
să dea din aripi !

când sunt prea multe aripi
în faşă moare zborul !


018


să încrucişezi
doar mâinile la piept –
e nepăsare!

eu zic că-i neputinţă –
altfel am fi departe !


019


vai, Doamne, racul
prin iarba răscolită
spre ea se-ndreaptă !

dar, uite, şi o capră
călcând iarba-n copite !


020

biata furnică,
nici suflet nu mai are
să ducă sacul!

fără de el acasă
zăvoarele sunt trase !


021


tot mai aproape
se-aud venind ţânţarii –
de n-ar ajunge !

pentru atâta sânge
nu lasă ei măgarul!


022


coboară frigul -
măcar de-ar sta sub frunze
pe pământul cald !

oriunde-ar sta furnica
numai norocul poate !


023


încătuşate
ni-s mâinile, Isuse,
în faţa vieţii !

suntem şi noi ca zeii –
stăpâni pe curcubeie!


024


nici nu mai mişcă –
încremenită pare
o limbă de ceas !

cum cade câte-o clipă,
o alta se ridică!


025

eternitatea !
la ce e bună oare
fără răsărit ?

nici asfinţit nu are -
şi totuşi se învârte !


026


priveşte-o ! e vie –
oricât de rece vremea
nu-i timpul ei!

zăpezile din iarnă –
albe priviri de ghiocei!


027


din nou încearcă
să treacă peste vreascuri -
nu-i cu putinţă!

pe unele-i răşină,
pe altele-o lăcustă !


028


dacă se prinde,
lăbuţele-i firave
sunt fără scăpare!

chiar şi aşa lăcusta
deosebiri nu face !


029


uite că pleacă !
dumnezeul furnicii
alături de noi -

roagă-L s-alunge clipa
nepăzită de îngeri !


030


orele astea !
cimitire de hoituri
mereu nesătule –

în groapa amintirii
se furişează gândul!


031


năuci şi norii,
prin faţa lunii
cercuri de apă -
 

palide felinare
agăţate de stele !


032


blestemat greier !
hai-hui prin noapte umblând
parcă nu-i pasă -

vrăjit de propriu-i cântec,
a lui e-ntreg pământul !


033


atâta minte
cât greierul acesta
furnica n-are ?

instinctele-s aiurea,
un cerşetor e gândul!


034


te-apucă mila
văzând-o cum se zbate
în acelaşi loc -
 

ocolul dimpotrivă,
deschide noi prăpăstii!


035


o frunză cade,
se-aşază drept, în drum,
ostentativă -

dacă mai cade una
se crapă-n două cerul!


036


vezi corbul negru
pe creanga de mesteacăn
scrutând în noapte ?

îl bate alte gânduri,
nici pe-o măsea furnica !


037


ah ! liliecii !
simt sângele furnicii
pulsând în vene -

mai rău nici că se poate,
cum să mai tragi nădejde ?


038


urâte păsări !
le-aş scoate dinţii
fără milă -

dacă au fost lăsate,
un rost există sigur !


039

încă o frunză
îşi ia la revedere
căzând în moarte -

auzi ciocănitoarea ?
sub coji teroarea-i cruntă.


040


nimeni nu scapă
atunci când cruda soartă
îşi ia obolul -

furnica mai cu seamă,
ce-i este scris în frunte !


041


o broască saltă,
ţopăie prin preajmă
boldindu-şi ochi -

de-abia acum destinul,
alegerea-i cumplită!


042


ce uşurare !
aproape-i heleşteul
departe gândul -

se umple miezul nopţii
cu ochi adânci de bufniţi!


043


trăsni-le-ar boala !
până şi-aici ajuns-au
neruşinate -
 

ca orice sol şi ele
colaterale pierderi !


044


noroc de şarpe,
se târâie prin frunze
cătând călcâiul -

când soarta e cu tine,
la fel e şi norocul!


045


e de mirare,
furnica nu renunţă
deşi sfârşită -

iar zorii dimineţii
nici gând să se arate!


046


un melc molatic
pe lângă dânsa trece
lăsând o urmă -

şi viaţa lui firavă-i
la voia întâmplării!


047


o cochilie-i,
mai mult decât ai crede
descurajează -

natura, mama noastră,
se oglindeşte-n toate!


048


hainul şarpe
se zvârle brusc, muşcând
din carapace -

nu-i fericit nici dânsul,
cum ar putea să fie ?


049


o încleştare
pe viaţă şi pe moarte,
o lume crudă -

când te-ai năsuct furnică,
viaţa ta-i o luptă!


050


gândacii negri
umblând prin întuneric
mă înfioară -

târcoale dau furnicii,
ştiu ei de ce e-n stare !


051


ar vrea s-o-nhaţe
cu căngile lor hâde,
dar n-au curajul -

un pas nu dă în lături,
mai multe vieţi nu are !


052


îi sare-n sprijin,
călcând pe catalige,
o libelulă -

priveşte-i! rup pământul,
furnica-i suverană !


053


ecou de tunet,
se sparge ca o nucă
deasupra noastră -
 

nu-i mult şi cade ploaia,
de unde, Doamne, barcă ?

054


nenorocirea
nu vine niciodată
cu mâna goală -
 

suntem la mâna vremii,
iar vremurile-s triste!


055


poate de-aceea
furnica se învârte
ca un titirez -

ea simte dinainte,
efectul nu-l cunoaşte!


056


vezi fluturele ?
s-a pitulat sub frunză,
pleoştite aripi -

şi cinteza în cuibu-i,
ah, biată păpădie !


057


brunul păianjen
îşi strânge plasa veche,
va ţese alta -

priveşte gărgăriţa!
dansează-n pas cu vântul.


058


omizi păroase
de frunze se agaţă
ca nişte bube -
 

spăşiţi doar canibalii,
în scorburi munţi de oase!


059


o caradaşcă
se poticneşte-n labe,
înspăimântată -

sute de umbreluţe
sunt frunzele de brusturi.


060


ca o scânteie

liberată din amnar,
pe cer un fulger -
 

atâta şerpuire
şi-atât de rece soba!


061


o picătură
cutremură pădurea,
apoi un ropot -
 

sar stropii din crenguţe
ca nişte libelule!


062


de-un pai subţire
s-a prins furnica,
strângându-l tare -

dă-i, Doamne, tot norocul!
putere nu mai are.


063


mărunte ochiuri,
acuma-s repezi râuri
prăpăstioase -

furnica nu se-neacă,
oriunde-ar fi sfârşitul!


064


mii de gondole
par frunzele purtate
de ape tulburi -

la adăpost e viaţa,
instinctele-s deasupra!


065


fire de iarbă
ţin paiul strâns în matcă,
pe el furnica -
 

când prinzi cu dinţii vâsla
aproape-i izbăvirea.


066


nu lasă paiul,
îl strânge-ntre lăbuţe
cu-nverşunare -

tot mai departe-i casa
cu fiecare clipă!


067


din trunchiuri brazii
se frâng fără putere,
cumplit e vântul -

un tunet de aproape
se sparge-n mii de ţăndări.


068


înc-o rafală,
de parcă spart e cerul
şi se goleşte -
 

puhoaiele de ploaie,
spre noi negre prăpăstii!


069


se duc la vale
covoarele de frunze,
un val năprasnic -
 

pământul gol se-adapă,
nespusă fericire!


070


biata furnică !
s-a agăţat de-o creangă
plutind în salturi -
 

câmpia verde-n noapte
o baltă neagră pare.


071


sclipiri de fulger,
pe valuri înspumate
o creangă zboară -

parcă pe-un cal sălbatic
furnica nu se lasă!


072


sfârşiţi şi norii
de-atâta zvârcolire
fac loc la stele -

se ţin de raze stropii
într-un ocean de galben!


073


cât vezi cu ochii
doar iarba răvăşită
şi albăstrele -

parfum de flori prin ploaie
şi mai încolo luna!


074


grămezi de vreascuri
se strâng la întâmplare,
oprite-n dâmburi -

unde o fi furnica ?
vai, Doamne, ia-ne ploaia!


075


e tot pe creangă,
un punct în întuneric
mişcând adesea -

nu-i dragoste mai mare
ca dragostea de viaţă!


076


frumoasa lună
îşi despleteşte părul
ca o fecioară -

feriţi în lături norii,
tot ceru-i ca de ceară!


077


a stat şi ploaia,
mai cerne pe alocuri
ca dintr-o sită -

de neoprit e vântul
în jocul său de iele.


078


pământul reavăn
parcă surâde-n noapte,
şi-a luat obolul -
 

în urmă tot prăpădul,
aşa arată iadul!


079


uite şi creanga
pe care-a stat furnica -
dar unde este ?

departe nu-i, fii sigur,
hai să privim prin iarbă !


080


pe-o moviliţă
furnica-şi spală faţa,
privind mirată -

nu ştie ce-i cu dânsa,
ce lume-o fi aceasta?


081


sub raza lunii
pământu-i tot ce vede,
fără de capăt -

o linişte divină
ca o îmbrăţişare.


082


întoarce capul,
pădurea e în spate
precum un monstru -

cum de-a ajuns acolo!
şi cum de s-o întoarce?


083


ar vrea să plece,
picioarele n-ascultă
parcă-s de piatră -
 

răbdarea-i sfatul minţii,
de-ar aţipi o clipă!


084


ziua-i aproape,
surprinzător norocul
care-o-nconjoară -

până atunci furnica
mai are multe cumpeni.


085


prin iarba moale
foşnesc anemic melcii
şi şobolanii -

şi-o cârtiţă flămândă
tunele sapă-n aer.


086


scurmând poiana
un porc mistreţ bezmetic
cată rădăcini -

aproape-i moviliţa,
furnica aţipită!


087


mărunte gâze
tânjesc deasupra ierbii
în zbor de aripi -

şi-o ciută speriată
cu-n smoc de iarbă-n gură.


088


de-a dreptul doarme
sub lespedea uscată
abia se vede -

din negura câmpiei
se-apropie un dihor.


089


zvârlind o aţă
un mic păianjen prinde
să-şi ţese pânza -

şi undeva o broască
se-aruncă-n baltă.


090


grămezi de râme
se unduiesc prin iarbă
ca după ploaie -

un iepure dă colţul
la marginea pădurii.


091


în voia sorţii
furnica-şi doarme somnul
neânfricată -

ce-ar mai putea să facă
în cumpănirea serii?


092


atât de mică,
o pradă-i la-ndemâna
primului sosit -

doar îngerul de pază
abate clipa morţii!


093


un val de ceaţă
din ţărână se-nalţă,
suflare rece -

se-ascund în iarbă melcii,
la fel şi licuricii.


094


stâncă-i tăcerea,
în clopotul de sticlă
se prinde gheaţa -

iar pânza de păianjen
se rupe-n bucăţele.


095


dinspre pădure
o linişte adâncă,
te înfioară -

la ora asta somnul
ca mierea primăverii.


096


lumina lunii
se-amestecă uşoară
ca o culoare -

câmpia-i abur galben,
de nepătruns privirea!


097


dar dacă moare?
furnica-i ca o boare
în zori de ziuă -
 

e cea mai lungă noapte
nimeni nu ştie încă!


098


şi ceaţa asta !
neaşteptată umbră
în întuneric -

ridică, Doamne, giulgiu
de pe acestă faţă!


099


până atunci
furnica-i îngheţată,
o amintire -

văd florile în viaţă,
de ce-ar muri furnica?


100


greu curge timpul
în noaptea asta rece,
înceţoşată -

cu-atât mai dulce ziua,
de-ar fi să vin-odată!


101


simţi? bate vântul!
se-nvolbură în ceaţă
tăind-o felii -

pe fug-o pune, iată,
ca pasărea se-nalţă!


102


către pădure,
apoi peste aceasta
încet se pierde -

şi primii zori ai zilei
tremurători se-arată.


103


ca o petală
roşie, în răsărit,
aşa e cerul -

un colţ de Soare râde.
adio, neagră noapte!


104


o rază dreaptă
învăluie furnica
în somnu-i dulce -

priveşte-o! dă din labe,
visează muşuroiul!


105


se uită-n juru-i,
nimic nu recunoaşte
şi nu-nţelege -

în faţă infinitul
precum o mare verde.


106


zori albi ca neaua
înfulecând din beznă
fac loc luminii -

se-nfoaie-n pene iarba
şi păsările cântă.


107


ies din tufişuri
în ţipăte barbare
cocoşii negrii -

cântatul lor frenetic,
o goarnă criminală!


108


chiar şi furnica
tresare speriată
de-atâta zgomot -

de ani de zile-acolo

şi nu ştiuse asta!

109


pierduse sacul
prin negurile nopţii,
în timpul ploii -

dar şi aşa spre casă
necunoscut e drumul!


110


ca nişte săbii
firavii colţi de iarbă
îi stau în cale -

şi nici o urmă clară
nu-i de găsit pe-aproape.


111


un Soare roşu
precum un măr pe creangă
se tot înalţă -

de nicăieri apare
o furnicuţă albă!


112


ce fericire !
antenele-şi frământă
şi-şi spun cuvinte -

un S.O.S. porneşte
neauzit de nimeni.


113


nu pierde timpul,
pe urmele suratei
aşează semne -

curând toţi cercetaşii
pe urma ei porni-vor!


114


priviri mirate,
furnici din alte neamuri
se-opresc o clipă -

povestea ei de-o noapte,
o flamură-n pustie!


115


se dau de-o parte
admirativ gândacii,
trece vedeta -
 

câmpia şi pădurea
nu-şi mai încap în sine!


116


un greier sare
cu scripca înainte
cântându-i marşul -

convoiul de lăcuste
din urmă valuri-valuri.


117


zburănd deasupra-i
un roi de libelule
se-nvârt nebune -

cosaşi pe catalige
spre cer fac salturi.


118


din drum şi viespii
se-opresc pe câte-o floare,
alaiu-i mare -

din heleşteul gârlei
broscuţe sar pe maluri.


119


bătând din aripi
un cârd de buburuze
coboară-n iarbă -

şi zeci de greieri
pe urmele furnicii.


120


purici de iarbă
în ţopăieli ghiduşe
fac gălăgie -

de flori se-agaţă fluturi
atraşi de veselie.


121


fonfoni ţânţarii,
veniţi din depărtare
aterizează -

înfiorate frezii
se strâng între petale.


122


mii de lăcuste
se-nşiruiesc pe frunze
până departe -

la orizont pădurea
se-apopie cu brazii.


123


bondari anemici
se ţin de trena zilei
rar dând din aripi -

pe marginea cărării
aleargă brune molii.


124


un pai de-a latul
acoperă izvorul
precum pârleazul -

alaiu-i tot mai mare
şi creşte pe măsură.


125


stoluri de păsări
plutesc în zboruri line
privind alaiul -

iar iepuri gură cască
fac salturi printre tufe.


126


brusc ies în cale
furnici cu dungi pe spate,
sunt cercetaşii -

priveşte, o flanchează!
salută! dau onorul!


127


oastea piestriţă
în pas de defilare
mărşăluişte -

furnica ţanţoş calcă,
o dată se întâmplă!


128


simte cărarea,
plăcut miros de frunze
parfum de floare -

tot mai aproape casa.
scurtează-mi, Doamne, drumul !


129


puiul cel mic
râzând îi sare-n braţe,
lacrimi duioase -

fraţi şi surori de sânge
pe rând o-mbrăţişrază.


130


nu-i centimetru
necunoscut în drumu-i,
ce încântare !

frumoşi ca niciodată
acum chiar şi duşmanii!


131


dar ce se vede ?
priveşte ! muşuroiul,
o piramidă -

în jurul lui mulţime
toată suflarea lumii!


132


prelungi urale,
aplauze febrile,
o nebunie -

ca un vulcan e valea,
ca un vulcan pădurea.


133


biata furnică
mai face-un pas şi cade,
se prăbuşeşte -

o linişte adâncă
vai, Doamne, ţine clipa!!!


Critică - Fascinaţia Dogmei

FASCINAŢIA DOGMEI  versus " AMPRENTA DIVINĂ"


 

    În existenţa fiecăruia dintre noi există un moment de rătăcire, ca să nu-i zic delir, în care încercăm o abordare iraţională a neantului, după ce, în prealabil, am citit tot ceea ce se putea citi şi după ce am ajuns la concluzia ( deloc încurajatoare! ) că nu ne-am procopsit cu cine ştie ce mare lucru şi că răspunsurile la întrebările noastre fundamentale ( cine suntem, de unde venim şi încotro mergem ) mai au încă multă vreme de aşteptat. Dincolo de străduinţa gigantică a filozofilor, a oamenilor de ştiinţă sau a savanţilor îmbibaţi de „cunoaştere”, marea taină a existenţei rămâne inaccesibilă experienţei, iar tot efortul acestor „titani”, invalidat invariabil de timp, nu se deosebeşte cu nimic de zbuciumul Danaidelor sau de muncile nefericitului Sisif. Citind cartea Mariei Tacino, „Amprenta Divină” ( foarte aproape de cea a lui Peter Russell – De la ştiinţă la Dumnezeu ), prefaţată de Cristi Iordache sub sloganul „ libertatea de a fi zei”, nu mi-am putut stăpâni un zâmbet condescendent, amintindu-mi despre o etapă îndepărtată a existenţei mele, căreia îi datorez formaţiunea mea de om liber ( aceea de ateu ). Autoarea îşi începe demersul matematico-filosofico-mistic cu o punere ( insidioasă ) în ecuaţie a Divinităţii, pornind de la ipoteza că aceasta ( divinitatea ) ar exista cu adevărat şi că ar fi la originea lumii şi vieţii ( ce se dă ), iar lucru acesta, în concluzie, ar putea fi demonstrat matematic prin deducţii logice ( ce se cere ). Ori, aşa cum spunea chiar autoarea, „adevărul relativ nu este izvor de adevăr”, iar o ipoteză falsă, precum un adevăr relativ, nu poate conduce decât la o concluzie falsă. În fapt, întreaga demonstraţie pe care ne-o propune Maria Tacino se aseamănă cu eforturile alchimiştilor medievali de a transforma metalul în aur prin experimentări  haotice, derivând, ca şi în cazul de faţă, din idei, speculaţii, concepte ( noţiuni cu un grad mare de generalizare şi abstractizare precum „divinitate”, „adevăr”, „perfecţiune”, „libertate”, „iubire”, „eternitate”, „ existenţă”, „credinţă”. „ dar divin”, „ amprentă divină”, „ relativitate”, etc. ) reinterpretate cvasi-matematic, adică denaturate şi deconectate de la concret ( de la ceea ce are propietatea de a fi perceput prin simţuri sau cum spunea Einstein de la ceea ce rezistă la „testul realităţii” ). În 287 î. Hr., celebrul matematician Arhimede din Siracuza se recunoştea învins în tentativa sa de a descoperi „punctul fix”, căutat şi de autoare „deasupra infinitului”, transferând  maliţios eşecul contemporanilor săi: „…Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc…”. La fel, alte somităţi ale lumii ştiinţifice de ieri sau de azi au pus şi pun sub semnul întrebării noţiunile de „suflet”, „spirit”, „divinitate”, „ierarhie spirituală divină”, „perfecţiune”, „adevăr”, etc. câtă vreme ştiinţa nu le-a descoperit în om sau în afara acestuia ori nu a putut pune în evidenţă existenţa lor. Cercetarea spaţiului cosmic, fără precedent în zilele noastre, n-a condus nici la descoperirea lui Dumnezeu, nici a vreunei „materii inteligente” capabile să „se organizeze superior” sau să genereze viaţă din nimic.


     Dacă ştiinţa s-a arătat neputincioasă în faţa acestor provocări ancestrale  cu atât mai neputincioasă apare matematica ( care nu este o ştiinţă în înţelesul adevărat al cuvântului ) în demersul prezumţios al Mariei Tacino ( care vede în aceasta „ regina ştiinţelor”, „ ştiinţa Adevărului”, „ limbajul divin ”, etc. ). Albert Einstein spunea că „atunci când legile matematicii se referă la realitate, ele nu sunt sigure, iar când sunt sigure, ele nu se referă la realitate”, formulând prima şi cea mai subtilă definiţie a matematicii. Aceste legi induc omului iluzia că este condus de noţiuni, de idei, de concepte ( altfel spus, de lucruri abstracte! ) aflate într-un raport armonios de interdependenţă care, chipurile, ar releva prin manifestarea efectelor ( deduse matematic ) existenţa cauzelor ( alminteri inaccesibile sau inexistente ). Astfel, conchide autoarea, consecinţa directă a existenţei ar fi ( nici mai mult, nici mai puţin) adevărul ( existenţă => a fi => adevăr ), numai că adevărul, ca şi toate celelalte concepte logice, nu are o existenţă de sine stătătoare, cuantificabilă, pentru simplu motiv că nu pot exista obiecte logice ( sau matematice ) în afara limbajului şi gândirii noastre în care se oglindeşte structura esenţială a lumii şi vieţii. Pe de altă parte, punerea semnului egalităţii între adevăr şi existenţă este greşită întrucât existenţa ( ce există, ceea ce este real ) precede adevărul ( ceea ce corespunde cu ceea ce există ) sau falsul ( ceea ce nu corespunde sau corespunde într-o mică măsură cu ceea ce există ). De aici şi concluzia eronată a autoarei întâlnită şi în postularea perfecţiunii ( ca obiect logic, conceptual ). În lumea reală omul se întâlneşte cu imperfecţiunea care este caracteristica esenţială a materiei şi existenţei în general justificată de necesitatea acestora de a se autoajusta permanent ( evolua ) şi de a tinde spre un maximum ideal ( perfecţiune ), neatins de nimeni şi de nimic deocamdată spre a putea fi evaluat ştiinţific. Acele aşa-zise dezbrăcăminte ale perfecţiunii precum continuitate, infinitate, schimbare, inversare, Φ, etc., specifice sistemelor complexe, au un mare grad de relativitate, fiind dependente de ceea ce numim întâmplare sau hazard ( pierderea gravitaţiei terestre, schimbarea polilor magnetici, dispariţia speciilor, modificarea traiectoriilor planetelor de la eliptic la liniar, etc. ). Prin urmare, orice modificare a parametrilor materiali ( însemnând şi o invalidare a tuturor adevărurilor ) conduce inevitabil la dereglarea întregului sistem ( deci şi a parametrilor existenţiali ) sau, altfel spus, la imperfecţiune, iar în ultimă instanţă la dispariţie.


     Încercarea Mariei Tacino de a subordona matematica, “regina ştiinţelor”, dogmei, punând în ecuaţie ceea ce nu poate fi pus în ecuaţie ( capra şi varza ), adică “mai puţin decât nimic”, e dificilă, forţată şi, mai ales, dureroasă ( ca atunci când îţi redefineşti peste noapte existenţa ). Matematica are, desigur, logica ei, dar viaţa nu operează după această logică în care 1 + 1 = 1 ( considerând primul 1 un adevăr, celălalt 1 alt adevăr, iar suma lor Dumnezeu ). Semnificaţia numărului 1 pentru cei mai mulţi dintre noi este aceea a unui semn matematic ( a unui simbol ) care nu reprezintă nimic atâta vreme cât nu i se conferă un atribut existenţial ( casă, arbore, munte, om, cal, fluture, etc. ). El capătă  valoare de adevăr ( nefiind nicidecum adevăr ) doar alături de un substantiv, dar nu în sensul că ar releva ceva ascuns ( adevărul lucrului ), ci dimpotrivă, asociind lucrului o reprezentare care să corespundă adevărului ( a ceea ce există şi, prin urmare, este real ). Citeam dăunăzi undeva despre o “constantă” miraculoasă, “închipuită” de un matematician contemporan ( celebru ) şi pusă într-o ecuaţie complicată, care ar demonstra că lumea noastră materială ar fi copleşită de tot atâtea universuri ( imateriale ) paralele câte obiecte şi opţiuni ar există la dispoziţia noastră, ele ( universurile paralele obiectuale ) relevându-se succesiv în funcţie de alegerile noastre aleatorii, ceea ce este o absurditate ca şi încercarea Mariei Tacino, de exemplu, de a da alte conotaţii semantice textului biblic.  Expresiile “Crede şi nu cerceta”, “ Fericiţi cei săraci cu Duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”,Cei din urmă vor fi cei dintâi”, etc. nu necesită dezbateri colocviale, puneri în ecuaţii sau citiri în astre, fiind prin simplitatea lor dezarmantă suficient de clare şi pentru omul simplu şi pentru filosoful sofisticat, înclinat să despice firul în patru. Mai greu este atunci când subiectul presupune o analiză mai temeinică: La început a fost Cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era de la început la Dumnezeu. Toate prin El s-a făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce a fost făcut…”.  În opinia autoarei textul ar avea următorul înţeles: „ Pentru mine „Cuvântul” ( este vorba despre cuvântul lui Dumnezeu ) semnifică Sursa tuturor ( „văzutelor şi nevăzutelor” ): Adevărul…”. Lăsând la o parte faptul că la începutul începutului ( când nu exista nimic! ) cuvântul nu-şi prea avea rostul acolo (  printre toţi bolovanii aceştia care populează Universul ), textul biblic nu face nici o distincţie între Cuvânt şi Dumnezeu, dar pune rezultatul ( creaţia ) în cârca amândorura, ceea ce contravine legilor logicii. Prin urmare, cuvântul nu poate avea semnificaţia de Adevăr, cum susţine autoarea, întrucât, oricum am interpreta binomul (1+1=1) „Cuvânt – Dumnezeu”, adevărul succede întotdeauna creaţiei ( este concluzia ), îndestulându-se, mai întâi, din fructul acesteia. Şi ca să închei cu citatele biblice  ( evitând o concluzie ) mai adug unul din Evanghelia după Luca:  Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni”. Dar şi aici adevărul , „…Sursa Supremă, Unică sau Absolută …”  suportă cel puţin două, dacă nu mai multe interpretări „… Mielul blând suge la două oi! …”, ar fi jumătate de adevăr, iar „…Aut Caesar, aut nihil!...”, cealaltă jumătate.