Cuvânt înainte
Secolul XXI începe şi tinde tot mai mult să devină Google-ian. Internetul s-a strecurat intr-atât in viaţa noastră cotidiană încât nimeni nu mai poate concepe existenţa in afara lui. Eruditul de altădată, coleşit de volumul uriaş de informaţii, care depăşesc pentru prima oară puterea fizică a minţii, descoperă cu stupoare că pierde supremaţia in faţa Wikpediei. Valul de tineri internauţi, ieşiţi parcă dintre clapele calculatorului, sparg toate barierele cunoaşterii cu o nonşalanţă de invidiat. Cultul sacru al valorilor, fără de care evoluţia noastră ar fi pusă de mult sub semnul întrebării, tinde deodată spre o egalizare camaraderească între indivizi şi ierarhii. Sentimentul înălţător al dragostei, înecat in prozaic şi desuet, stârnind in cel mai fericit caz zâmbete şi înduioşare, se pierde inevitabil intr-o exacerbare a sexului vulgar. Dictatura prostului gust şi jubilaţia instinctului primar asupra raţiunii întregesc tabloul acestei lumi in disoluţie şi in delir. Limbajul devine tot mai elliptic, iar fapta un substitut a ideii. Omul zilelor noastre trece peste toate opreliştile conştiinţei şi face ceea ce intenţionează să facă. Totul se rezumă la supravieţuire, la păstrarea siguranţei proprii şi a stării de bine … cu orice preţ.
biată furnică,
umblând întunericul
fără o torţă –
va găsi ea oare drumul
printre atâtea spaime ?
002.
noapte mohorâtă,
răsăritu-i departe
slabă nădejde –
nu uita întâmplarea,
pasărea dimineţii !
003.
aud o cârtiţă
pe sub pământ e rece
ca un ochi de uliu –
cât nu moare speranţa
strălucesc stele.
004.
dorm porumbeii,
puii flămânzi sub aripi
n-au nici o grijă –
somnul e ca o boare,
Dumnezeu pretutindeni !
005.
să-i spui că ziua
i-a trimis înainte
călări zorile –
vai, Doamne, unde ai pus
aseară lampa ?
006.
auzi broaştele
orăcăind în gârla
asta de sticlă?
nici o stea nu-i aevea
într-un ciob de oglindă !
007.
dar libelula ?
priveşte-o mai de-aproape
şi zi-i să fugă -
cum i-o fi scris furnicii,
la fel şi libelulei !
008.
nu-i drept destinul,
oricât de ne-nsemnată
ea ţine cerul –
nu-ţi zic că universul
s-ar prăbuşi în moartea-i !
009.
tocmai de-aceea
să izgonim gîndacii
strigând în noapte !
plângând mai bine! Doamne,
prea grea-i acestă cruce !
010
poftim ! şi vântul
se hâlţână prin frunze
în loc să doarmă !
iar ea aşa de mică
precum Sisif se zbate !
011.
îi cade sacul
din firava-i spinare
şi-i toată udă -
doar ploaia mai lipseşte
să umple-ntreg paharul !
012.
de s-ar întoarce
cu ochii către lună
să ia lumină !
ce bine-ar fi un cântec
în locul gol să pună !
013
cine să cânte ?
la ora asta nimeni –
stăpân e somnul !
nimic nu-i imposibil
când cineva veghează !
014
auzi ? un greier
a început să cânte
din scripca-i fermecată!
altfel ar fi fost tragic –
pe cer, uite, şi luna !
015
dacă-i departe –
zadarnică speranţa
înmugurită!
bobocii florii crapă
întotdeauna noaptea !
016
un vreasc de-a latul –
stupidă baricadă
ce-i taie calea!
e loc destul sub dânsul –
problema-i întâmplarea !
017
dar tot se-ntâmplă -
şi nimeni nu încercă
să dea din aripi !
când sunt prea multe aripi
în faşă moare zborul !
018
să încrucişezi
doar mâinile la piept –
e nepăsare!
eu zic că-i neputinţă –
altfel am fi departe !
019
vai, Doamne, racul
prin iarba răscolită
spre ea se-ndreaptă !
dar, uite, şi o capră
călcând iarba-n copite !
020
biata furnică,
nici suflet nu mai are
să ducă sacul!
fără de el acasă
zăvoarele sunt trase !
021
tot mai aproape
se-aud venind ţânţarii –
de n-ar ajunge !
pentru atâta sânge
nu lasă ei măgarul!
022
coboară frigul -
măcar de-ar sta sub frunze
pe pământul cald !
oriunde-ar sta furnica
numai norocul poate !
023
încătuşate
ni-s mâinile, Isuse,
în faţa vieţii !
suntem şi noi ca zeii –
stăpâni pe curcubeie!
024
nici nu mai mişcă –
încremenită pare
o limbă de ceas !
cum cade câte-o clipă,
o alta se ridică!
025
eternitatea !
la ce e bună oare
fără răsărit ?
nici asfinţit nu are -
şi totuşi se învârte !
026
priveşte-o ! e vie –
oricât de rece vremea
nu-i timpul ei!
zăpezile din iarnă –
albe priviri de ghiocei!
027
din nou încearcă
să treacă peste vreascuri -
nu-i cu putinţă!
pe unele-i răşină,
pe altele-o lăcustă !
028
dacă se prinde,
lăbuţele-i firave
sunt fără scăpare!
chiar şi aşa lăcusta
deosebiri nu face !
029
uite că pleacă !
dumnezeul furnicii
alături de noi -
roagă-L s-alunge clipa
nepăzită de îngeri !
030
orele astea !
cimitire de hoituri
mereu nesătule –
în groapa amintirii
se furişează gândul!
031
năuci şi norii,
prin faţa lunii
cercuri de apă -
palide felinare
agăţate de stele !
032
blestemat greier !
hai-hui prin noapte umblând
parcă nu-i pasă -
vrăjit de propriu-i cântec,
a lui e-ntreg pământul !
033
atâta minte
cât greierul acesta
furnica n-are ?
instinctele-s aiurea,
un cerşetor e gândul!
034
te-apucă mila
văzând-o cum se zbate
în acelaşi loc -
ocolul dimpotrivă,
deschide noi prăpăstii!
035
o frunză cade,
se-aşază drept, în drum,
ostentativă -
dacă mai cade una
se crapă-n două cerul!
036
vezi corbul negru
pe creanga de mesteacăn
scrutând în noapte ?
îl bate alte gânduri,
nici pe-o măsea furnica !
037
ah ! liliecii !
simt sângele furnicii
pulsând în vene -
mai rău nici că se poate,
cum să mai tragi nădejde ?
038
urâte păsări !
le-aş scoate dinţii
fără milă -
dacă au fost lăsate,
un rost există sigur !
039
încă o frunză
îşi ia la revedere
căzând în moarte -
auzi ciocănitoarea ?
sub coji teroarea-i cruntă.
040
nimeni nu scapă
atunci când cruda soartă
îşi ia obolul -
furnica mai cu seamă,
ce-i este scris în frunte !
041
o broască saltă,
ţopăie prin preajmă
boldindu-şi ochi -
de-abia acum destinul,
alegerea-i cumplită!
042
ce uşurare !
aproape-i heleşteul
departe gândul -
se umple miezul nopţii
cu ochi adânci de bufniţi!
043
trăsni-le-ar boala !
până şi-aici ajuns-au
neruşinate -
ca orice sol şi ele
colaterale pierderi !
044
noroc de şarpe,
se târâie prin frunze
cătând călcâiul -
când soarta e cu tine,
la fel e şi norocul!
045
e de mirare,
furnica nu renunţă
deşi sfârşită -
iar zorii dimineţii
nici gând să se arate!
046
un melc molatic
pe lângă dânsa trece
lăsând o urmă -
şi viaţa lui firavă-i
la voia întâmplării!
047
o cochilie-i,
mai mult decât ai crede
descurajează -
natura, mama noastră,
se oglindeşte-n toate!
048
hainul şarpe
se zvârle brusc, muşcând
din carapace -
nu-i fericit nici dânsul,
cum ar putea să fie ?
049
o încleştare
pe viaţă şi pe moarte,
o lume crudă -
când te-ai năsuct furnică,
viaţa ta-i o luptă!
050
gândacii negri
umblând prin întuneric
mă înfioară -
târcoale dau furnicii,
ştiu ei de ce e-n stare !
051
ar vrea s-o-nhaţe
cu căngile lor hâde,
dar n-au curajul -
un pas nu dă în lături,
mai multe vieţi nu are !
052
îi sare-n sprijin,
călcând pe catalige,
o libelulă -
priveşte-i! rup pământul,
furnica-i suverană !
053
ecou de tunet,
se sparge ca o nucă
deasupra noastră -
nu-i mult şi cade ploaia,
de unde, Doamne, barcă ?
054
nenorocirea
nu vine niciodată
cu mâna goală -
suntem la mâna vremii,
iar vremurile-s triste!
055
poate de-aceea
furnica se învârte
ca un titirez -
ea simte dinainte,
efectul nu-l cunoaşte!
056
vezi fluturele ?
s-a pitulat sub frunză,
pleoştite aripi -
şi cinteza în cuibu-i,
ah, biată păpădie !
057
brunul păianjen
îşi strânge plasa veche,
va ţese alta -
priveşte gărgăriţa!
dansează-n pas cu vântul.
058
omizi păroase
de frunze se agaţă
ca nişte bube -
spăşiţi doar canibalii,
în scorburi munţi de oase!
059
o caradaşcă
se poticneşte-n labe,
înspăimântată -
sute de umbreluţe
sunt frunzele de brusturi.
060
ca o scânteie
liberată din amnar,
pe cer un fulger -
atâta şerpuire
şi-atât de rece soba!
061
o picătură
cutremură pădurea,
apoi un ropot -
sar stropii din crenguţe
ca nişte libelule!
062
de-un pai subţire
s-a prins furnica,
strângându-l tare -
dă-i, Doamne, tot norocul!
putere nu mai are.
063
mărunte ochiuri,
acuma-s repezi râuri
prăpăstioase -
furnica nu se-neacă,
oriunde-ar fi sfârşitul!
064
mii de gondole
par frunzele purtate
de ape tulburi -
la adăpost e viaţa,
instinctele-s deasupra!
065
fire de iarbă
ţin paiul strâns în matcă,
pe el furnica -
când prinzi cu dinţii vâsla
aproape-i izbăvirea.
066
nu lasă paiul,
îl strânge-ntre lăbuţe
cu-nverşunare -
tot mai departe-i casa
cu fiecare clipă!
067
din trunchiuri brazii
se frâng fără putere,
cumplit e vântul -
un tunet de aproape
se sparge-n mii de ţăndări.
068
înc-o rafală,
de parcă spart e cerul
şi se goleşte -
puhoaiele de ploaie,
spre noi negre prăpăstii!
069
se duc la vale
covoarele de frunze,
un val năprasnic -
pământul gol se-adapă,
nespusă fericire!
070
biata furnică !
s-a agăţat de-o creangă
plutind în salturi -
câmpia verde-n noapte
o baltă neagră pare.
071
sclipiri de fulger,
pe valuri înspumate
o creangă zboară -
parcă pe-un cal sălbatic
furnica nu se lasă!
072
sfârşiţi şi norii
de-atâta zvârcolire
fac loc la stele -
se ţin de raze stropii
într-un ocean de galben!
073
cât vezi cu ochii
doar iarba răvăşită
şi albăstrele -
parfum de flori prin ploaie
şi mai încolo luna!
074
grămezi de vreascuri
se strâng la întâmplare,
oprite-n dâmburi -
unde o fi furnica ?
vai, Doamne, ia-ne ploaia!
075
e tot pe creangă,
un punct în întuneric
mişcând adesea -
nu-i dragoste mai mare
ca dragostea de viaţă!
076
frumoasa lună
îşi despleteşte părul
ca o fecioară -
feriţi în lături norii,
tot ceru-i ca de ceară!
077
a stat şi ploaia,
mai cerne pe alocuri
ca dintr-o sită -
de neoprit e vântul
în jocul său de iele.
078
pământul reavăn
parcă surâde-n noapte,
şi-a luat obolul -
în urmă tot prăpădul,
aşa arată iadul!
079
uite şi creanga
pe care-a stat furnica -
dar unde este ?
departe nu-i, fii sigur,
hai să privim prin iarbă !
080
pe-o moviliţă
furnica-şi spală faţa,
privind mirată -
nu ştie ce-i cu dânsa,
ce lume-o fi aceasta?
081
sub raza lunii
pământu-i tot ce vede,
fără de capăt -
o linişte divină
ca o îmbrăţişare.
082
întoarce capul,
pădurea e în spate
precum un monstru -
cum de-a ajuns acolo!
şi cum de s-o întoarce?
083
ar vrea să plece,
picioarele n-ascultă
parcă-s de piatră -
răbdarea-i sfatul minţii,
de-ar aţipi o clipă!
084
ziua-i aproape,
surprinzător norocul
care-o-nconjoară -
până atunci furnica
mai are multe cumpeni.
085
prin iarba moale
foşnesc anemic melcii
şi şobolanii -
şi-o cârtiţă flămândă
tunele sapă-n aer.
086
scurmând poiana
un porc mistreţ bezmetic
cată rădăcini -
aproape-i moviliţa,
furnica aţipită!
087
mărunte gâze
tânjesc deasupra ierbii
în zbor de aripi -
şi-o ciută speriată
cu-n smoc de iarbă-n gură.
088
de-a dreptul doarme
sub lespedea uscată
abia se vede -
din negura câmpiei
se-apropie un dihor.
089
zvârlind o aţă
un mic păianjen prinde
să-şi ţese pânza -
şi undeva o broască
se-aruncă-n baltă.
090
grămezi de râme
se unduiesc prin iarbă
ca după ploaie -
un iepure dă colţul
la marginea pădurii.
091
în voia sorţii
furnica-şi doarme somnul
neânfricată -
ce-ar mai putea să facă
în cumpănirea serii?
092
atât de mică,
o pradă-i la-ndemâna
primului sosit -
doar îngerul de pază
abate clipa morţii!
093
un val de ceaţă
din ţărână se-nalţă,
suflare rece -
se-ascund în iarbă melcii,
la fel şi licuricii.
094
stâncă-i tăcerea,
în clopotul de sticlă
se prinde gheaţa -
iar pânza de păianjen
se rupe-n bucăţele.
095
dinspre pădure
o linişte adâncă,
te înfioară -
la ora asta somnul
ca mierea primăverii.
096
lumina lunii
se-amestecă uşoară
ca o culoare -
câmpia-i abur galben,
de nepătruns privirea!
097
dar dacă moare?
furnica-i ca o boare
în zori de ziuă -
e cea mai lungă noapte
nimeni nu ştie încă!
098
şi ceaţa asta !
neaşteptată umbră
în întuneric -
ridică, Doamne, giulgiu
de pe acestă faţă!
099
până atunci
furnica-i îngheţată,
o amintire -
văd florile în viaţă,
de ce-ar muri furnica?
100
greu curge timpul
în noaptea asta rece,
înceţoşată -
cu-atât mai dulce ziua,
de-ar fi să vin-odată!
101
simţi? bate vântul!
se-nvolbură în ceaţă
tăind-o felii -
pe fug-o pune, iată,
ca pasărea se-nalţă!
102
către pădure,
apoi peste aceasta
încet se pierde -
şi primii zori ai zilei
tremurători se-arată.
103
ca o petală
roşie, în răsărit,
aşa e cerul -
un colţ de Soare râde.
adio, neagră noapte!
104
o rază dreaptă
învăluie furnica
în somnu-i dulce -
priveşte-o! dă din labe,
visează muşuroiul!
105
se uită-n juru-i,
nimic nu recunoaşte
şi nu-nţelege -
în faţă infinitul
precum o mare verde.
106
zori albi ca neaua
înfulecând din beznă
fac loc luminii -
se-nfoaie-n pene iarba
şi păsările cântă.
107
ies din tufişuri
în ţipăte barbare
cocoşii negrii -
cântatul lor frenetic,
o goarnă criminală!
108
chiar şi furnica
tresare speriată
de-atâta zgomot -
de ani de zile-acolo
şi nu ştiuse asta!
109
pierduse sacul
prin negurile nopţii,
în timpul ploii -
dar şi aşa spre casă
necunoscut e drumul!
110
ca nişte săbii
firavii colţi de iarbă
îi stau în cale -
şi nici o urmă clară
nu-i de găsit pe-aproape.
111
un Soare roşu
precum un măr pe creangă
se tot înalţă -
de nicăieri apare
o furnicuţă albă!
112
ce fericire !
antenele-şi frământă
şi-şi spun cuvinte -
un S.O.S. porneşte
neauzit de nimeni.
113
nu pierde timpul,
pe urmele suratei
aşează semne -
curând toţi cercetaşii
pe urma ei porni-vor!
114
priviri mirate,
furnici din alte neamuri
se-opresc o clipă -
povestea ei de-o noapte,
o flamură-n pustie!
115
se dau de-o parte
admirativ gândacii,
trece vedeta -
câmpia şi pădurea
nu-şi mai încap în sine!
116
un greier sare
cu scripca înainte
cântându-i marşul -
convoiul de lăcuste
din urmă valuri-valuri.
117
zburănd deasupra-i
un roi de libelule
se-nvârt nebune -
cosaşi pe catalige
spre cer fac salturi.
118
din drum şi viespii
se-opresc pe câte-o floare,
alaiu-i mare -
din heleşteul gârlei
broscuţe sar pe maluri.
119
bătând din aripi
un cârd de buburuze
coboară-n iarbă -
şi zeci de greieri
pe urmele furnicii.
120
purici de iarbă
în ţopăieli ghiduşe
fac gălăgie -
de flori se-agaţă fluturi
atraşi de veselie.
121
fonfoni ţânţarii,
veniţi din depărtare
aterizează -
înfiorate frezii
se strâng între petale.
122
mii de lăcuste
se-nşiruiesc pe frunze
până departe -
la orizont pădurea
se-apopie cu brazii.
123
bondari anemici
se ţin de trena zilei
rar dând din aripi -
pe marginea cărării
aleargă brune molii.
124
un pai de-a latul
acoperă izvorul
precum pârleazul -
alaiu-i tot mai mare
şi creşte pe măsură.
125
stoluri de păsări
plutesc în zboruri line
privind alaiul -
iar iepuri gură cască
fac salturi printre tufe.
126
brusc ies în cale
furnici cu dungi pe spate,
sunt cercetaşii -
priveşte, o flanchează!
salută! dau onorul!
127
oastea piestriţă
în pas de defilare
mărşăluişte -
furnica ţanţoş calcă,
o dată se întâmplă!
128
simte cărarea,
plăcut miros de frunze
parfum de floare -
tot mai aproape casa.
scurtează-mi, Doamne, drumul !
129
puiul cel mic
râzând îi sare-n braţe,
lacrimi duioase -
fraţi şi surori de sânge
pe rând o-mbrăţişrază.
130
nu-i centimetru
necunoscut în drumu-i,
ce încântare !
frumoşi ca niciodată
acum chiar şi duşmanii!
131
dar ce se vede ?
priveşte ! muşuroiul,
o piramidă -
în jurul lui mulţime
toată suflarea lumii!
132
prelungi urale,
aplauze febrile,
o nebunie -
ca un vulcan e valea,
ca un vulcan pădurea.
133
biata furnică
mai face-un pas şi cade,
se prăbuşeşte -
o linişte adâncă
vai, Doamne, ţine clipa!!!
