Un caz de discriminare

„…Deci, după opinia noastră, cei care citesc romane poliţiste fie se delectează, vicios, cu propria duhoare fetid-cadaverică(prezentă şi, mai ales, viitoare), fie încep să intuiască adevărul condiţiei umano-terestre “moderne” – şi procedează, inconştient, la o imunizare şi profilaxie anti-cadaverică. Depinde de nivelul de evoluţie/involuţie spirituală al cititorului – care se situează, astfel (pendulatoriu sau secvenţial), între mazochism şi avânt spre redompţiune(evident, predomină, masiv, prima categorie:mazochiştii inconştienţi, gurmanzi cu propriile dejecţii anti-spirituale)...”

                                                         (  Ochiul Sfinxului – Adrian Botez )

     Pus sub  „Ochiul Sfinxului” şi „ caşcheta” lui Garcea *, eseul- foileton a lui Adrian Botez face o incursiune în istoria « policier »-ului din perspectiva „ presentimentului Cadavrului Terestru” ( de parcă ar exista şi cadavre extraterestre! ), împărţind cititorii de „romane poliţiste” în două categorii: „ cei care se delectează, vicios, cu propria duhoare fetid-cadaverică” şi cei care „ procedează, inconştient, la o imunizare şi profilaxie anti-cadaverică”. Judecând după bibliografia stufoasă, aşezată pe altarul „fetid” al policier-ului, cred că d-l Adrian Botez face parte din ambele categorii, delectându-se, mai întâi, cu propria duhoare „spiritual-sinistră”, apoi încercând să se imunizeze „inconştient” prin „redompţiune” ( şi nu prin redemţiune, cum se spune corect! ). Deşi ar fi trebuit să înceapă cu Oedip rege de Sofocle, una din primele scrieri „policier”, sau cu Dostoieviski, Umberto Eco etc.,  eseistul noastru ne introduce brutal în absurdul lui Eugen Ionescu, luându-l ca antireper pe atipicul Amedeu * legându-l ombilical de „cadavrul - călău” ca o expresie a vinovăţiei, a păcatului originar, într-o încercare psihotică de a mânji un gen literar faţă de care Borges, de pildă, îşi manifesta toată admiraţia. Găseşte, rând pe rând, tot felul de cusururi faimoaselor personajelor create  de Hammett, Edgar Allan Poe, Arthur Conan Doyle, Agatha Cristie etc. precum Sam Spade, Arsene Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Miss Marple etc., ca şi când restul literaturii, „în logica uman-etică” a d-lui Botez, ar fi populat doar cu sfinţi şi îngeri diafani. În plan literar-artistic, fraza înzorzonată, asfixiată de paranteze interminabile, „împănată” de preţuozităţi şi absurdităţii lingvistice, adesea comice, ne arată, ca şi în poezie de altfel, un personaj atins de „blestemul degenerării-descompunerii accelerate”.

* În revista Noi,Nu! eseul apare sub o cască de poliţist.