William Cuthbert Faulkner - sau Zgomotul şi Furia

       „ Pentru mine, omul e întotdeauna învingător, chiar dacă-i grav rănit,  muribund ”.

 „ ... Caddy m-a desprins şi ne-am strecurat pe acolo. Unchiul Maury a spus ca să nu ne vadă nimeni, aşa că mai bine să ne aplecăm când trecem, a spus Caddy. Aşa, vezi ! Ne-am tupilat şi am traversat grădina, până unde florile foşneau şi se întindeau spre noi. Pământul era tare. Ne-am suit pe gard, acolo unde grohăiau porcii. Cred că sunt supăraţi pentru că pe unul din ei l-au tăiat astăzi, a spus Caddy. Pământul era tare şi zgrunţuros. Ţine-ţi mâinile în buzunare, a spus Caddy. Că-ţi îngheaţă. Nu vrei să ai mâinile îngheţate de Crăciun,nu...”

     Acum 113 ani ( 1897 – 1962 ) venea pe lume cel care la numai 32 de ani ( 1929) avea să pună gând rău Premiului Nobel pentru Literatură ( pe care-l va primi în 1949 )  cu romanul Zgomotul şi Furia, iar la 58 de ani, respectiv la 66 ani, premiului Pulitzer ( decernate în 1955 şi la un an după moartea sa) cu O parabolă şi Hoţomanii, reuşind de-a lungul celor 65 de ani de viaţă să contrarieze o lume întreagă: William Faulkner. Autodidact, funcţionar la banca bunicului său ori diriginte la oficiul poştal al universităţii din Oxford, unde desfăşoară tot felul de munci ocazionale pentru a se întreţine şi scrie, călător prin Europa şi explorator al agorei literare, revine în albia natală în jurul vârstei de treizeci de ani şi până la sfârşitul vieţii va zugrăvi  întâmplările de legendă ale Sudului american din unghiuri şi perspective halucinante. Scriitura sa este abracadabrantă, antiliterară, urâtă chiar, semănând cu o frescă antică greu de descifrat din cauza sedimentelor sau a porţiunilor dislocate, lipsă. Plânsetul continuu a lui Benjy din Zgomotul şi Furia, ascunde, de fapt, revolta neputincioasă a scriitorului, autoflagelarea în travesti, opusă, insidios, vacarmului asurzitor al vieţii. Ca şi Socrate, care considera nebunia un har dumnezeiesc, iar nebunii aleşii lui Dumnezeu, Faulkner pune în cârca lui Benjy - cu care începe şi se sfârşeşte povestea -  întreaga povară a destinului său, recuperată episodic  fie de Caddy, fie de Quentin, fie de Jason, fie de bătrâna negresă Dilsey sau de celelalte personaje din jurul lor.

      „ ... Quentin a figit către casă. Ocolea bucătăria. *Ne-a stricat toate socotelile, Jack*, a spus el. * Nu-i aşa*. *Habar n-are de ce-i spui*, a spus Luster. * E surdomut*. *Zău*, a spus el. * De când e aşa*. * Astăzi se împlinesc treizeci şi trei de ani de când e-aşa*, a spus Luster. * S-a născut idiot*...”

     Deşi Benjy pare total neajutorat, incapabil să înţeleagă ceva, spaima de ţipătul său dă consitenţă realităţii, o repune în drepturi şi-l obligă pe Luster, de pildă, cel care-l însoţeşte de-a lungul vieţii şi-i poartă de grijă în mod constant, s-o redefinească de fiecare dată.

          „ ... Puteam să aud ceasul şi puteam s-o aud şi pe Caddy stând în spatele meu, şi putând să aud şi acoperişul. Tot mai plouă, a spus Caddy. Mi-e silă de ploaia asta. Mi-e silă de toate. Şi pe urmă capul ei a venit pe genunchii mei şi plângea şi mă ţinea în braţe şi am început să plâng. Pe urmă m-am uitat iar la foc, şi formele luminoase, line, au început iar. Puteam să aud ceasul şi acoperişul şi pe Caddy...”

     În fapt, Benjy, pentru care Caddy „miroase a flori”, iar lucrurile din jurul său sunt încărcate de semnificaţii, aude, vede, simte, ceea ce contrastează violent cu imaginea sa de idiot, de surdomut sau de nebun incurabil, intrată definitiv în conştiinţa celorlalţi, ca o superstiţie. Şi asta cu atât mai mult cu cât relatarea acelei zile de  7 aprilie 1928, dedicată de departe lui Caddy, este atribuită neverosimil chiar lui, încapabilului, celui aflat într-o altă realitate decât cea în care gravitează restul personajelor, în timp ce cronica din 2 iunie 1910, plasată cu 18 ani în urmă şi focusată asupra existenţei unui personaj extrem de controversat, Quentin, este asumată pe faţă chiar de către autor.

      „ ... Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus : Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor spernţelor şi dorinţelor : e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor oameneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nicio bătălie nu e căştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde ; şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor !...”

     Ca şi sora lui, Caddy, de care se îndrăgosteşte implacabil, trecând peste orice tabu, Quentin poartă asupra sa stigmatul păcatului şi nu poate ignora glasul sinucigaş al raţiuni, despre care îi vorbise şi bunicul său atunci când îi dăruise ceasul şi-l avertizase asupra eşecului în lupta cu timpul.

              „ ... M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, ţinându-l cu faţa în jos. Am izbit geamul de colţul mesei şi am strâns cioburile de sticlă în palmă şi le-am pus în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în scrumieră. Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, cadranul orb şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau ce să facă...”

     Comparabil cu gestul lui Polichinelle, rupând pe furiş flila cu articolul încriminator din codul penal, gestul lui Quentin de distrugere a ceasului, care, în mod paradoxal, continuă să ticăie şi după aceea, este gratuit. Nimic nu poate schimba vânzarea pajiştii lui Benjy, plecarea sa la Harvard sau măritişul  surorii sale, Caddy, faţă de care afişează permanent o îngrijorare exagerată.

        „ ... Caddy e şi ea femeie, nu uita. Face şi ea unele lucruri cum face orice femeie...”

     Efectul obţinut în timp asupra celorlalţi este, desigur, cel scontat : consolidarea imaginii sale de frate perfect.

     

           „ ... De ce nu-l aduci în casă, Caddy ? De ce trebuie să faci şi tu cum fac negresele pe câmp, prin şanţuri în pădurile întunecoase în călduri pe furiş apucate de furie în pădurile întunecoase...”

     În realitate, Quentin, ca frate mai mare, acţionează fără scrupule, din umbră, ca un  nevrotic pervers, mai ales faţă de Caddy, cea care nu-şi ascunde imboldurile şi care nu-i respinge pasiunea morbidă.

    

          „ ... Spune-mi la ce te gândeşti spune-mi termină termină Quentin

taci din gură taci odată mă auzi taci din gură ai de gând să taci odată

bine tac facem prea mult zgomot

te omor mă auzi

să mergem la hamac au să te-audă

nu plâng vrei să spui că plâng

nu taci acuma îl trezim pe Benjy

du-te tu în casă du-te înăuntru

mă duc nu plânge oricum eu sunt soi rău nu poţi să opreşti nimic

e un blestem pe capul nostru nu e vina noastră crezi că noi suntem vinovaţi

taci haide du-te la culcare

nu poţi să mă sileşti e un blestem pe capul nostru ...”

     Incestul s-a consumat, dar lucrurile, aşezate dinainte de destin, evoluează inevitabil : Quentin este trimis la Harvard, unde află că sora sa este însărcinată, iar Caddy se mărită subit, dând naştere unui copil, refuzând să spună cine era tatăl acestuia. Nu întâmplător Caddy îşi boteză fiica cu numele fratelui său, Quentin, şi nu fără un motiv bine întemeiat o încredinţează familiei spre creştere, chiar înainte ca fratelei ei, ros de remuşcări şi de sentimentul vinovăţiei, să se sinucidă. Ziua de 6 aprilie 1928 schimbă brusc perspectiva, aducându-l în prim plan pe Jason, fratele cel mai echilibrat, dar şi cel mai sever şi avar al familiei Compson, devenit un fel de pater familias. Jason o dispreţuieşte atât pe Caddy, cât şi pe Quentin, fiica acesteia, care îi calcă pe urme.

    

          „ ... * Jonson !* zice Dilsey. Am tras-o în sufragerie. I s-a desfăcut capotul şi-i fâlfâia pe lângă ea; aproape goală putoarea Dilsey şotâncăia după noi. M-am întors şi i-am trântit uşa-n nas.

*Nu te băga*, zic. Quentin se sprijinea de masă strângându-şi capotul. M-am uitat la ea.

*Acuma*, zic. *Aş vrea să ştiu ce urmăreşti când chiuleşti de la şcoală şi când o minţi pe bunica-ta şi când îi plastografiezi iscălitura pe carnetul de note şi când o înebuneşti de grijă. Ce urmăreşti cu asta...*...”

     Intransigenţa lui Jason faţă de Quentin, căreia Caddy îi trimite regulat bani, nu porneşte dintr-un sentiment de ură sau de răzbunare, ci mai degrabă din dorinţa de a o feri de tentaţiile vieţii, de a o îndruma şi de a o integra familiei.

     „ ... *Crezi că am nevoie de ajutorul cuiva să stau pe propriile mele picioare ?*, zic.  *Şi cu atât mai puţin din partea unei femei care nu poate să spună cine-i tatăl copilului ei!*

* Jason*, zice.

* Bine, bine*, zic. * N-am vrut să spun asta. N-am spus nimic *...”

           Există, se pare, un silenzio stampa în legătură cu Caddy, dar nu pentru Jason, care ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă. De fapt, în ultima relatare, cea din 8 aprilie 1928, ţesută în jurul negresei Dilsey, se simte răsuflarea întretăiată a autorului aproape de sfârşitul cursei.

         

        „ ... * Acuma, dragule*, spuse ea. * Uite mâncarea ta. Adu-i scaunu’, Luster*. Luster trase scaunul lângă masă şi Benjy se aşeză gemând şi cu balele prelingîndu-i-se. Dilsey îi legă un şervet la gât şi-i şterse gura cu un colţ. * Să ai grijă şi tu o dată să nu-i mai curgă pe haine *, spuse ea întinzându-i lui Luster o lingură...”

     Dilsey, cea care ţine familia unită şi mediază toate conflictele latente sau în desfăşurare, leagă firul rupt în dreptul lui Benjy, înainte să fie trimis la ospiciu de către Jason, acesta din urmă fiind şi el arestat scurt timp pentru o presupusă agresiune sexuală asupra unei fetiţe. Tot Dilsey este singura care ia apărarea nepoatei lui Jason, Quentin, fără s-o judece şi fără să se lase influenţată de părerile celorlalţi.

     „ ... * Ce i-a făcut domnişoarei Quentin, mammy ?*, spuse Luster.

* Nu i-a făcut nimic. Haide, duceţi-vă afară.*

* Eu cred că nu-i nici sus*, spuse Luster.

Dilsey îl privi. * De unde ştii că nu-i ?*

* Eu şi cu cu Benjy am văzut-o cum se dădea jos pe fereastră astă-noapte. N-am văzut-o, Benjy?*

* Aţi văzut-o voi ?*, spuse Dilsey privindu-l.

* O vedem aşa în fiecare noapte*, spuse Luster. * Se dă jos pe părul ăla*.

* Mie să nu-mi spui minciuni, negrule*, spuse Dilsey.

* Nu mint întreabă-l pe Benjy dacă mint*...”

     Mărturisirele lui Luster, fiul ei, despre escapadele nocturne ale „ domnişoarei” o pune totuşi pe gânduri, mai ales după ce Quentin îi fură toţi banii lui Jason şi fuge cu un angajat al circului.

      „ ... * Biletul. Cel puţin atât respect trebuie să fi avut să lase un bilet. Chiar şi Quentin a lăsat unul *...”

      Quentin era o supraveţuitoare precum Caddy şi nu se împăcase niciodată cu gândul de a se îngropa în oraşul acela osificat sau de a trăi cu ruşinea originii sale incestioase.

         „ ... *Tu vorbeşti prostii*, spuse d-na Compson. *O are-n sânge. Cum a fost unchiul, şi nepoata. Şi mama. Nici nu ştiu ce-ar fi mai rău. Şi nici nu-mi pasă*...”

     Mereu bolnavă, ţintuită la pat şi adesea ruptă de realitate, doamna Compson are, totuşi, puterea să spună lucrurilor pe nume şi să ne dumirească înainte ca autorul să adauge acel „apendice” amăgitor. La fel şi Jason pentru care banii şi orgoliu personal contează mai mult decât viitorul unui suflet.

     „ ... *Mai mult, el trebuia să-i descopere primul, trebuia să-şi ia banii îndărăt, şi apoi ce-aveau să facă ei nu mai prezenta pentru el nici o importanţă, pe când, în caz contrar, toată lumea avea să afle că el Jason Comson, fusese prădat de Quentin, nepoara-sa, o putoare* ...”

     Finalul apoteotic ilustrat de ceremonialul pregătirii, deplasării şi intrării în biserică a lui  Dilsey, împreună cu totă familia şi neamurile ei, cu ocazia slujbei speciale de Paşti pentru negri, la care participa însuşi reverendul Shegog, şi ultima imagine a lui Benjy, asemeni unui stop cadru, pun capăt uni itinerar morbid şi inimaginabil, posibil doar în comitetul acela de peste timp, denumit Yoknapatawpha.

           „ ... Dilsey îl împinse pe Ben până la pat, îl întinse alături de ea şi-l strânse lângă ea legănându-l, ştergându-l la gură pe unde i se prelingeau balele cu poala rochiei. * Taci acum*, spuse, mângâindu-l pe cap, *taci, uite, eşti cu Dilsey*, însă el urla lent, animalic, fără lacrimi; expresia sonoră, gravă, lipsită de speranţă a întregii mizerii mute de sub soare*...”

                         ( Fragmente din romanul Zgomotul şi Furia – Faulkner )

somnum ratio

Miriapodul mă priveşte cu o sută de ochi

şi se mişcă încet către mine cu o sută de picioare

păroase.

Mă şi vede la cina de seară hăcuit de o sută de cleşti

şi servit într-o sută de feluri pe tot atâtea platouri

de oase

La ce i-or fi trebuind scârboşeniei o sută de ochi

când şi doi sunt prea mulţi laolaltă  pentru destinu-i

macabru?

De ce i-or fi trebuind o sută de picioare, mă-ntreb,

când i-ar ajunge să meargă pe stârvuri  doar două

sau patru?

Vin în conhorte prelungi, din milioane de părţi

şi mă privesc cu milioane de ochi injectaţi de sînge

şi ură.

Mi se urcă pe glezne, pe umeri, pe faţă, peste tot,

şi-şi scot milioane de cleşti înmuiaţi în bale şi otrava

din gură.

Staţi! le strigă deodată miriapodul din fruntea conhortei,

o arătare scârboasă, cum n-am mai văzut niciodată,

un monstru.

A fost o eroare, prieteni, le zice, să fiu al dracului dacă

n-a fost o eroare! Să trăiţi, domnule Conţu! Pentru onor

prezentaţi arm’!: acesta-i de-al nostru...

Cât de cât

     Omul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comună, îmbrăcat modest, suferind, probabil, de Parkinson, după tremurul membrelor şi a capului, se opri lângă maşina mea cu mâna întinsă în timp ce coboram.

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Dă-mi şi matale cât de cât!

     -  Nu înţelegi că nu umblu cu bani lichizi la mine?

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam săsesc.

     - Sper că nu-l vrei cu totul?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri ca un condamnat pe scaunul electric.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

Nicolae Milescu – Spătarul un spion valah în solda Ţarului

„ ... Oraşul Beijing are în partea de miazăzi două ziduri de construcţie puternică şi se povesteşte că pe aceste ziduri pot alerga fără nicio piedică 12 călăreţi, atât sunt de late, căci între ziduri au turnat pământ de l-au bătătorit... Noaptea, în oraşul Beijing veghează străji pe ziduri şi pe uliţe, iar ziua străjuiesc în faţa porţilor enuci, care adună taxele de la toţi aceia care intră în oraş, însă de la străini nu iau nimic... În oraşul Beijinng puţine sunt uliţele care să nu fi fost aşternute cu piatră, iar pe uliţe se află săpate fântâni şi de amândouă părţile sunt săpate şanţuri mari îndreptate spre râuri şi lacuri. Şi când plouă, prin aceste şanţuri se scurge apa de pe uliţe şi ulicioare, iar din curţi apa de ploaie se scurge în uliţe prin nişte tuburi...”

( Jurnal de călătorie în China – Nicolae Milescu Spătarul )

                         Au trecut 374 de ani de la naşterea lui Nicolae Milescu Spătarul ( 1636 – 1708 ), poreclit Cârnul, după ce domnitorul Moldovei, Iliaş Alexandru, pune să-i taie nasul pentru uzurparea tronului, un personaj insolit, de înaltă ţinută intelectuală, poliglot, scriitor, diplomat, calător şi spion în solda ţarului Aleksei Mihailovici al Rusiei, considerat primul om care a descris continentul necunoscut până atunci, Asia, în care se afla şi împărăţia Chinei. Îşi începe instrucţia la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi din Iaşi, apoi continuă la Şcoala Mare din Constantinopol, unde deprinde slavona, greaca veche, neogreaca, latina, turca, araba, istoria şi filosofia, devenind la numai 17 ani grămatic la Curtea Sucevii în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan şi al lui Gheorghe Ghica, care în jurul vârstei de 24 de ani îl înalţă pentru scurt timp, cât a domnit în Muntenia, la rangul de spătar. Un an mai târziu, fiul lui Vasile Lupu, Ştefăniţă, îl numeşte reprezentant diplomatic pe lângă Poarta otomană, căzând în dizgraţie 3 ani mai târziu, după maziulirea lui Ghica din scaunul Munteniei, dar reprezentându-l, în continuare, pe acesta şi pe alţii la Berlin, Stockholm, Paris, Varşovia sau Moscova. La 31 de ani revine în Moldova, unde complotează împotriva domnitorului Iliaş Alexandru şi se alege cu nasul tăiat, pentru ca la 35 de ani, la recomandarea patriarhului Dositei al Ierusalimului, cu care se cunoscuse în timpul şcolii la Constantinopol, pleacă la Moscova, fiind primit în serviciul ţarului ca traducător pentru limbile greacă, latină şi română. Patru ani mai târziu, însuşi ţarul îl trimite într-o misiune ( sub acoperire diplomatică ) în China, în fruntea unei delegaţii de 150 de oameni, având drept finalitate culegerea de informaţii amănunţite de la curtea împăraţilor chinezi, dar şi cartografierea şi descrierea acelor locuri îndepărtate în scop militar.

     Plecând din Moscova în 3 martie 1675, staţionează pentru pregătiri de drum şi aprovizionare în oraşul Tobolsk, iar de acolo cu bărcile, pe afluentul râului Obi, Irtâş, coboară, străbătând aproape toată Siberia, spre râul Argun, din extremitatea cea mai estică a Chinei, de unde, călătorind pe uscat, ajunge cincisprezece luni mai târziu, adică pe 20 mai 1676, la Beijing. Aici misiunea rusă este găzduită într-o clădire uriaşă, înconjurată cu ziduri ca o închisoare, fiind confruntată cu tot felul de primejdii şi întâmplări ieşite din comun, despre care Milescu relatează pe larg în Jurnalul de călătorie din China, Descrierea Chinei sau în notele de călătorie De la Tobolsk până în China.

     „ ... Cetatea cea roşie, împărătească, clădită ...prin măreţie şi prin frumuseţe, ea întrece toate cetăţile împărăteşti europene. Şi aici se află palate minunate, grădini mari, păduri, pâraie şi dealuri făcute de mâna omului...Zidurile sunt din cărămidă dar tavanul de lemn este sprijinit pe coloane înalte, rotunde, sculptate şi aurite, iar grinzile sunt vopsite în felurite culori...”

     Întâlnirea cu împăratul chinez n-a mai avut loc întrucât reprezentantul ţarului rus, Nicolae Milescu Spătaru, a considerat protocolul impus de Beijing umilitor pentru o putere ca Rusia, fapt care nu l-a împiedicat, se pare, să revină încă de două ori în China după încheierea primei călătorii, care a durat aproape trei ani. Pe lângă descrierea moravurilor, a obiceiurilor şi a arhitecturii chinezeşti, complet necunoscute civilizaţiei europene, Milescu strânge informaţii militare, întocmeşte hărţi, cartografiază, observă şi consemnează ca un adevărat spion superdotat, probabil printre primii pionieri ai spionajului românesc.

  „ ... Zidul începe la Marea de răsărit şi înconjoară toate ulusurile ( satele ) imperiului chinez pe o lugime de 1500 de verste ( 1000 de mile ). El urcă peste stânci şi munţi înalţi şi coboară prin văi adânci şi înguste. Zidul este clădit la temelie din bolovani mari de granit necioplit, deasupra căruia s-a zidit cărămidă. Când chinezii vorbesc despre el, spun că atunci când a fost clădit, în munţi n-a mai rămas piatră, în pustiuri n-a mai rămas nisip, în mări apă, iar în păduri copaci...”

( Fragmente din Descrierea Chinei – Nicolae Milescu Spătaru )

Levitaţii

 

m-am speriat cumplit în dimineaţa aceea

spintecată de triluri şi bâzâit de albină

când am deschis robinetul din baie

şi a ţâşnit bolborosind dinăuntru-i

un şuvoi de lumină

m-am spălat pe faţă cu scursura aceea

lăptoasă care curgea în chiuvetă

era rece de-mi lăcrimau ochii

şi se lipea cu asprime de pleoape

ca praful de cretă

femeia din baie care-mi cântase la flaut

din Mozart şi Bizet toată sara

se scălda râzând în lumina din cadă

şi părea o statuie cioplită în marmură

de Carrara

am ieşit, Doamne, îngrozit şi confuz

din casa aceea bântuită în grădină

dar, vai, nu mai puteam merge pe

tălpi şi pe vârfuri ca altădată –

devenisem lumină

Nicolae Bălcescu – O viaţă închinată unui vis frumos

 

                                                                              “ …Bărbăţia şi credinţa, fraţi români…”

     Născut acum 191 de ani ( 29 iunie 1819 ), fiul unei familii modeste de boieri, luându-şi numele după mamă, studiază la Colegiu Sfântul Sava din Bucureşti, unde îşi descoperă pasiunea pentru istorie alături de Ion Ghica, sub îndrumarea unor profesori de excepţie, Florin Aaron şi Heliade Rădulescu, pasiune arzătoare, care avea să-l urmărească toată viaţa. La numai 19 ani intră in armată ca iuncher, iar doi ani mai târziu participă împreună cu Boliac şi Eftimie Murgu la conspiraţia origanizată de Dimitrie Filipescu, fiind arestat şi întemniţat la mănăstirea Mărgineni. După ieşirea din închisoare înfiinţează societatea secretă Frăţia, alături de Ion Ghica şi Cristian Tell, pregătind condiţiile izbucnirii Revoluţiei de la 1848, colaborează cu articole la revistele Propăşirea şi Poporul suveran, conduse de Kogolniceanu, Alecsandri şi Bolintineanu, este membru al Asociaţiei literare, al Societăţii studenţilor români şi al Magazinului istoric pentru Dacia, unde desfăşoară o laborioasă activitate publicistică in compania celor mai luminate minţi ale vremii. Face o călătorie in Franţa şi participă la Revoluţia din Paris in februarie 1848, pentru ca din iunie acelaşi an să devină unul din conducătorii de marcă ai Revoluţiei de Ţara Românească, fiind exilat în Franţa după înfrângerea Revoluţiei şi obligat de boală să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii prin ţinuturile mai calde ale Italiei, murind la Palermo, in Sicilia, la numai 33 de ani.

     Opera de căpătâi a lui Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai-Voievod Viteazul, ”...Domn al Tarii Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei…”, izvorâtă din crezul său politic înflăcărat, şi anume unirea tuturor românilor într-un stat naţional unitar şi eliberarea acestora de sub stăpânirea străinilor, este o bijuterie literară şi istoriografică de înaltă ţinută morală şi ştiinţifică.Vorbind cu patos despre continuitatea poporului roman pe aceste meleaguri, despre aspiraţiile de libertate naţională a românilor, despre bătăliile de la Călugăreni, Mirăslău sau Gorăslău, despre robirea samavolnică a ţăranilor şi despre frumuseţile inegalabile ale acestor pământuri binecuvântate de Dumnezeu in antiteză cu figura legendară a voevodului, autorul urzeşte, into-o limbă curată şi simplă, precum o pânză in rozboiul ţărăncilor din Apuseni, îmbinând tehnica basoreliefului cu alternanţele verbale măiestre şi cu cea a portretului, o adevărată capodoperă, a cărei prospeţime nu s-a pierdut nice astăzi.

     Intr-o Europă unită la aproape două secole distanţă, care este, de fapt, o formă rafinată de aliniere şi de înrobire a ţărilor mici, Proclamaţia de la Islaz, scrisă de un tânăr şi înflăcărat patriot, sub 30 de ani, prefigurează parcă următoarea noastră Revoluţie de eliberare naţională :

PROCLAMAŢIA DE LA ISLAZ ( 1848)

01. Independinţa administrativă şi legilativă a poporului român, pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad, şi neamestec al nici unei puteri din afară in cele din întru ale sale.

02. Egalitatea drepturilor politice.

03. Contribuţia generală.

04. Adunarea generală compusă din representanţi ai tuturor stărilor societăţii.

05. Domnul responsabil ales pe câte cinci ani şi căutat in toate stările societăţii.

06. Împuţinarea listei civile – ardicarea de ori-ce mijloc de corrumpere.

07. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.

08. Libertatea absolută a tiparului

09. Orice recompensă să vie dela Patrie prin representanţii săi, iar nu de la Domn.

10. Dreptul fie-căruia judeţ de a’şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul Popolului de a’şi alege Domnul.

11. Gvardie naţională.

12. Emanciparea mănăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.

15. Representant al ţărei la Constantinopol dintre Români.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii.

18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaiea.

19. Desfiinţarea, atât în faptă, cât şi în vorbă, a pedepsei cu moarte.

20. Aşezăminte penitenţiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să easă îmbunătăţiţi.

21. Emancipaţia Izraeliţilor şi drepturi politice pentru ori-ce compatrioţi de altă credinţă.

22. Convocare în dată a unei adunaţe generale estraordinare constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face constituţia ţărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.

     Nu putem încheia decât cu o cugetare a lui Bălcescu : « ... Vai de acele naţii, unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor... »

paradox

 

aş fi vrut să fiu cais înainte de a fi om

să pot îmbrăţişa pământul până la ultimul

cromozom!

şi eu aş fi vrut să fiu om înainte de a fi cais

să pot îmbrăţişa cerul albastru până la stele

cu ochiul deschis!

oare n-am fost cu toţii mai întâi caişi înfloriţi

iar apoi oameni până când n-am mai putut fi

deosebiţi?

întrebarea revine dinăuntruri pieziş, monoton:

de ce-ar vrea omul să se întoarcă în pom

şi dup-aceea să revină în om?

Un caz de atrofiere

 

     Beatrice Margărit se trezi pe la miezul nopţii incomodată de un corp ciudat care era întins alăturea de dânsa, la marginea patului, şi care scotea nişte zgomote stranii, imposibil de asemănat cu zgomotele obişnuite. Dacă la început se chircise de frică în colţul opus, sperând să fie doar o farsă a minţii, cu timpul descoperi că obiectul semăna mai curând cu o fiinţă de dimensiunea unui copil, ceea ce avu darul s-o mai liniştească. Nu-i era deloc clar cum ajunsese acolo, în patul ei, motiv pentru care îşi luase inima în dinţi şi, aplecându-se peste corpul acela, aprinse lumina. Corpul aparţinea unei mogâldeţe caricaturale, cu pielea solzoasă, de culoarea smaraldului, având capul mare şi ochii imenşi, aşa cum mai văzuse doar în filmele S.F cu extratereştri.

      - Eu sunt  Quanki 1! desluşi din ochii arătării, care păreau să se fi conectat la   mintea ei. Am mai fost cu tine de câteva ori până acum, însă am preferat să nu ştii înainte de a părăsi Tera ! Quanki te iubeşte ! Quanki nu-ţi face rău ! Quanki vrea să te ia cu dânsul !

Cuvintele creaturii, în acest misterios dialog al minţilor, o învăluiesc inexorabil, o ameţesc ca o băutură divină, o eliberează de toate spaimele şi o împing în braţele lui cu o forţă greu de înfrânt.

- Doamne, Quanki 1, dar unde ţi-i…

Creatura scoase din piept ceva în genul unui oftat.

    - Quanki este deja în mintea ta ! Nu-ţi ajunge că Quanki este acolo ?

- Nu, iubitule, la noi pe Tera asta se numeşte perversiune. Dragoste înseamnă să cobori mai jos !

Niccolo Machiavelli, sempre presente!

“…Scopul scuză mijloacele…”

    Pe 26 iunie se împlineşte aproape jumătate de mileniu ( 483 de ani ) de la moartea lui Niccolo Machiaveli, diplomat, înalt funcţionar public, filozof şi scriitor italian, cunoscut ca fiind cel mai străluicit exponent al gândirii politice diabolice din specia zoon politikon ( « animalul politic » identificat cu mult înainte de către Aristotel ). Provenit dintr-o familie toscană de nobili scăpătaţi, izgoniţi din Florenţa după bătălia de la Montaperti, Niccolo Machiavelli apare consemnat în documentele vremii abia la treizeci de ani de la naştere în postura de secretar al Senioriei Republicii Florenţa, devenind numai după un an cancelar al Consiliului Celor Zece, organism aflat sub conducerea Magnificilor Seniori, care se ocupau cu războiul şi afacerile străine. Cum ocuparea unui asemenea post cerea o pregătire şi o instrucţie deosebite, se presupune că Niccolo Machiavelli, care asistase la toate evenimentele petrecute în Florenţa şi toată Italia ( revoluţii, scandaluri, invazii străine, intrigi, asasinate etc), studiase, se pare, cu aplecare clasicii latini ( Cicero, Seneca, Plaut, Terenţius, Aristotel ), dar şi istoricii Titus Livius sau Tacit, fiind copleşit de măreţia ilustrei Rome, care va deveni  patria sa spirituală. Timp de cincisprezece ani, în calitatea aceasata de cancelar, va efectua mai multe vizite de stat, incluzând întâlniri cu suveranul francez, cu reprezentanţii Sfântului Scaun sau cu împăratul german, va studia strategiile militare ale timpului şi cu precădere pe cele ale lui Caesare Borgio, va reorganiza armata şi instituţiile Republicii. Revenirea la putere a familiei Medici pune capăt carierei sale politice şi de stat, fiind arestat pentru conspiraţie şi trădare, apoi exilat în San Casciano, unde îşi va scrie cărţile, printre care şi Principile, şi îşi va da obştescul sfârşit.

     Il Principe sau principiile puterii politice a şocat încă de la apariţie, provocând o undă de şoc care s-a propagat de-a lungul timpurilor până în zilele noastre şi devenind cartea de căpătâi, abecedarul tuturor celor care au exercitat sau exercită Puterea. Animalul politic, în viziunea lui Machiavelii, este o specie aparte, situată pe ultima treaptă a lanţului trofic, cea a zoofagilor, a mâncătorilor de carne vie, având o predestinare de sorginte divină, transmisă din generaţie în generaţie prin filiaţii de sânge ( ca în cazul caezarilor, împăraţilor, regilor, principilor, papilor etc ), susceptibilă de la le asigura dreptul inalienabil la ocârmuire. Deosebindu-se radical de animalul social, animalul politic nu are caracter, milă, integritate, credinţă, măsură, înţelegere, folosind toate acestea ca instrumente pentru înşelarea celor ocârmuiţi, pentru acapararea, menţinerea şi perpetuarea Puterii.

     « ...Un stăpânitor înţelept nu trebuie să-şi ţină cuvântul atunci când acesta s-ar putea întoarce împotriva lui şi când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat a mai exista... », postulează Machiavelli.

     Animalul politic, care este când leu, când vulpe, trebuie să fie abil, viclean, făţarnic, crud, fără scrupule, perfid, oportunist, cinic, manipularor : « ...oamenii mari numesc ruşine faptul de a pierde şi nu cel de a înşela pentru a câştiga... » continuă Machiavelli, apoi adaugă : « ... pe oameni trebuie să-i iei cu binele sau să-i distrugi cu totul... pentru că ei se răzbună pe un rău uşor care le-a fost pricinuit, dar nu se răzbună în schimb pentru ceva grav... ».

     În aceeaşi notă cinică, după unii « pragmatică », autorul Principelui susţine : « ... Se pune problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta : dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit... ».

     Presupoziţia potrivit căreia omul, în general este nerecunoscător şi nevrednic de încredere, transpare cu asupra de măsură : « ...Cine vrea să să înfiinţeze un stat şi să-i scrie legile, trebuie să înceapă cu presupunerea că toţi oamenii sunt răi de la natură şi gata s-o dovedească, de câte ori au ocazia... ». Sau : «  ... Principele trebuie să se poarte în aşa fel cu supuşii lui, încât nicio întâmplare, nici bună, nici rea, să nu-l facă să se schimbe... ».

     În aceste zile de frământări naţionale, când însăşi substanţa naţiunii este ameninţată, Niccolo Machiavelli este mai actual ca niciodată :

 « ... Nu există lucruri mai greu de făcut, nici mai îndoielnic în reuşită, nici mai primejdios de întreprins, decât a introduce cel dintâi ordânduieli noi... ».

Şi tot Machiavelli ne explică şi de ce :

 « ... Dumnezeu nu vrea să facă totul, pentru a nu ne lua liberul arbitru... »

Nu mă întreba cu vorbe

nu mă întreba cu vorbe ce sunt oamenii

fiindcă s-ar putea să-ţi răspund cu sunete

orânduite după inima mea necuvântătoare

şi m-aş îneca în lacrima clipei

fiecare om este un clavir cu corzi fermecate

auzi notele îmbrăţişându-se în cristalele liniştii

nu-ţi trebuie decât degete să apeşi pe clapele

sufletului şi să dai sens bucuriei

nu mă întreba cu vorbe despre claviruri

apasă-mă mai bine pe clapele albe şi negre

ale gândului

şi lasă-mă să mă frec la ochi precum Galateea

trezită din somnul adânc al pietrei

nu, nu mă mai întreba nimic cu vorbe, cântă-mă

Time closed

     Cătălin Prescură, de profesie paracliser la biserica Sfântul Gheorghe din Opinci, se încurcase la cei aproape cincizeci de ani ai săi cu o femeie de nouăsprezece, care putea să-i fie fiică, pe nume Alice Vulpescu, iar la un moment dat constatase că nu mai avea niciun fel de resurse financiare care să-i permită cultivarea acestei relaţii. Cum femeia era obişnuită să trăiască pe picior mare şi-l ameninţase cu represalii, Prescură întreprinse mai multe diligenţe pe lângă preot, dascăl şi primar, dar toate se soldaseră cu eşec. Aşa se face că în dimineaţa aceea fierbinte de august, după o noapte furtunoasă petrecută alături de dragostea vieţii sale, luase hotărârea să apeleze la un concetăţean de-al său, cam dubios, ce-i drept, Vasile Trăistaru, zis Ocnă, care se ocupa, printre altele, cu cămătăria.

     Il găsi în vila sa somtuoasă din centrul comunei, una dintre numeroasele sale propietăţi, luate cu japca de la datornici, cum ziceau gurile rele, şi-i spuse pe scrut ce-l aducea la dânsul. Trăistaru, un bărbat la vreo treizeci - treizecişicinci de ani, slab şi costeliv ca o mârţoagă, dar cu ochii ageri, sfredelitori, ca de animal de pradă, clătină din cap.

     - Nea Prescură, îi zise el, eu pot să-ţi  împrumut cincizeci de mii de euro şi în clipa asta, dar mă îndoiesc că vei putea să mi-i returnezi la termen, caz în care ar trebui să-ţi iau casa. Ori eu, care te cunosc de copil, nu m-aş simţi tocmai bine să-ţi fac una ca asta ! Pe de altă parte, îţi înţeleg disperarea şi aş risca banii ăştia, o grămadă de bani, trebuie să recunoşti, cu o singură condiţie : adaugi la garanţia imobiliară şi un bonus, adică pe Alice. Dacă nu achiţi la scadenţă, Alice este a mea, iar dacă întârzii mai mult de treizeci de zile după scadenţă, pierzi casa ! În a treizecişiuna zi, dacă tot nu achiţi împrumtul, plus dobânda, îţi eu şi viaţa !

     - Accept, răspunse Prescură fără să clipească din ochi, numai dă-mi blestemaţii ăştia de bani !

     Cămătarul clătină din nou din cap.

     - Du-te la nevastă-mea, la Notariat, faceţi actele şi ia-ţi banii ! Dumnezeu să te aibă în grijă !

***

     Timp de trei luni, după ce intrase în posesia banilor, Cătălin Prescură îşi trăise viaţa, alături de Alice, aşa cum nici în visele sale cele mai optimiste nu-şi închipuise. Vizitase Monte Carlo, Parisul, Veneţia, colindase ţara dintr-un capăt la celălalt, făcuse Aliciei toate mofturile şi nu-şi refuzase nicio plăcere până într-o zi înegurată de noiembrie, când Vasile Trăistraru, zis Ocnă, îl abordă la telefon.

     - Mâine, nea Prescură, e ultima zi ! Ai banii !

     - ?!

     - Asta nu-i bine, omule ! Alice ştie ?

     - Nu. Şi nici nu ştiu cum să-i spun!

     - Vrei să-i spun eu ?

     - ?!

     - Să vii diseară cu ea la petrecere !

     A doua zi, pe înserate, Cătălin Prescură, însoţit de Alice, se prezentase la cămătar, unde femeia, după o scurtă şi intimă discuţie cu acesta, acceptase să-l părăsească pe paracliser. Nefericitul băuse toată noaptea şi încercase cu disperare să obţină bani de la alţi interlopi, prezenţi la petrecere, fără niciun rezultat însă. Următoarele treizeci de zile se rostogoliseră peste dânsul asemeni unui coşmar prelungit : sustrase toţi banii din cutia milei, îl prădase pe cuviosul părinte Veniamin şi subtilizase mai multe odăjdii şi bunuri bisericeşti, pe care le vânduse aproape pe degeaba sau pe băutură. Lovitura de graţie o primise la capătul celor treizeci de zile de graţie, cum îl avertizase Prisăcaru, când un executor judecătoresc îl evacuase din propria casă şi instalase pe altcineva în locul său.

***

     Nu-şi mai aminti cum ajunse în casa lui Trăistaru şi nici ce căutau acolo şeful de post, primarul, secretarul Primăriei, Alice, notarul, procurorul sau judecătorul de la Tribunalul din Hârţa. Zăcea pe podeauna unei camere fără ferestre dezbrăcat de haine, murdar şi confuz din cauza băuturii. Cei de faţă şedeau în jurul lui ţinând în mâini nişte bucăţi groase de ţeavă, cu câte o ghiară  la capăt, şi rânjind fără niciun motiv.

     - Time closed ! îl auzi pe cămătar strigînd deodată, apoi mai văzu cum indivizii din încăpere se reped spre dânsul şi-l lovesc cu ţevile acelea din metal, îi rup oasele, îi sparg capul şi se mânjesc excitaţi la culme cu sângele său...

    

Napoleon Bonaparte – al doilea şi ultimul Waterloo

     „ ... Mă trezesc cu mintea umplută de gânduri pentru tine. Portretul tău şi după amiaza intoxicantă ce am petrecut-o ieri împreună mi-au lăsat simţurile ameţite. Dulce, incomparabila Josephine, ce efect ciudat ai asupra inimii mele! Eşti supărată? Te simt eu oare tristă? Eşti îngrijorată?... Sufletul meu suspină cu tristeţe, şi nu va putea exista odihnă pentru iubitul tău, dar încă mai există adunat acolo ceva pentru mine când urmându-mi dorinţele profunde ce mă copleşesc, beau de pe buzele tale, din inima inima ta, o dragoste ce mă arde ca focul. Ah! noaptea trecută am realizat cu adevărat cât de falsă este imaginea ce mi-o dezvăluie portretul tău. Voi pleca la prânz; te voi vedea în trei ore. Până atunci, mio dolce amor, o mie de sărutări; dar nu-mi da nici unul înapoi căci îmi încing sângele ca focul...”

     Imaginea împietrită a „micului corsican” pe câmpul de luptă de la Waterloo, în faţa dezastrului apocaliptic, la un sfert de mileniu de la venirea sa pe lume ( 15 august 1769), nu mai emoţionează pe nimeni, aşa cum  nu mai suprinde pe nimeni silueta Arcului de Triumf din centrul Parisului, ridicat de francezi din orgoliu, care nu-ţi atrage atenţia altfel decât prin grandoare. Însă dragostea lui Napoleon pentru Josephine Beauharnais şi miile de scrisori adresate acesteia de către cel mai temut om al Europei, care măturase cotloanele Revoluţiei franceze, crease un imperiu, atacase Rusia şi reînviase de fiecare dată ca pasărea Pheonix din înfrângeri, au rămas vii în conştiinţa atât de încărcată a lumii şi vor rămâne cât timp va exista aceasta. Pare aproape incredibil cum un asemenea om puternic se lasă îngenuncheat, adesea mai umilitor ca la Waterloo, de către o femeie, e drept, extrem de frumoasă şi inteligentă, sau de o pasiune mai arzătoare decât campaniile militare ori coroana de împărat. Surprinde iarăşi contrastul violent dintre asprimea omului de stat sau a conducătorului de oşti şi tandreţea surprinzătoare cu care-şi înconjura femeia iubită, o femeie ca multe altele pe care le avusese sau pe care le putea avea oricând. Josephine nu-i fusese niciodată fidelă, dar cu toatea asta ştiuse ca nimeni alta să-l subjuge fără scăpare, să-l facă să se îndrăgostească de dânsa şi să-i creeze o dependenţă chinuitoare, urcând toate treptele visate vreodată de o femeie, amantă, soţie şi împărăteasă.

     „ ... Nu te mai iubesc, din contra, te detest. Eşti o rea, chiar perversă şi stupidă, un fel de Cenuşereasă. Nu mi-ai scris deloc, tu nu-ţi iubeşti soţul cu adevărat; cunoşti prea bine bucuria pe care scrisorile tale de dragoste i-o aduc şi totuşi nu te oboseşti să-i scrii măcar câteva rânduri aşternute într-un sfert de ceas. Ce faci atunci tu toată ziua Doamnă? Ce problemă e atât de vitală încât te împiedică să găseşti timpul pentru a scrie soţului tău credincios? Ce afecţiune sufocă şi înlătură iubirea, tandreţea şi dragostea constantă pe care mi le-ai promis mie? Cine poate fi acest nemaipomenit iubit care-ţi răpeşte tot timpul, care-ţi stăpâneşte toate zilele şi te împiedică să-ţi oferi toată devoţiunea şi atenţia soţului tău? Asi grijă Josephine: în cea mai liniştită noapte uşile se vor sparge şi acolo voi apărea eu. Într-adevăr, sunt îngrijorat, iubita mea, pentru că nu am nicio veste de la tine, scrie-mi imediat o scrisoare de dragoste de patru pagini umplute cu acele cuvinte delicioase care-mi umplu inima de emoţie şi fericire. Sper să te strâng în braţe curând, când am să te acopăr cu un milion de sărutări, arzătoare ca soarele ecuatorial...”

                                     ( Scrisori către Josephine – Napoleon bonaparte )