luni, 10 septembrie 2012

Cât de cât





     Omul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comună, îmbrăcat modest, suferind, probabil, de Parkinson, după tremurul membrelor şi a capului, se opri lângă maşina mea cu mâna întinsă în timp ce coboram.
     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!
     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.
     -  Ce să-ţi dau, omule?
     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!
     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!
     -  Dă-mi şi matale cât de cât!
     -  Nu înţelegi că nu umblu cu bani lichizi la mine?
     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !
     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
     -  Poate vrei altceva?
     -  Orice, domnule! Cât de cât!
     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!
     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam săsesc.
     - Sper că nu-l vrei cu totul?
     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
     - Vrei şi câteva mere?
     -  Da, domnule! Cât de cât!
     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
     Omul îşi lasă privirea în jos.
     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!
     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.
     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
     Ridic din umeri ca un condamnat pe scaunul electric.
     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu