Omul, un
bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o fizionomie comună, îmbrăcat modest,
suferind, probabil, de Parkinson, după tremurul membrelor şi a capului, se opri
lângă maşina mea cu mâna întinsă în timp ce coboram.
- Bunule
domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie
ceva!
Mă uit
în ochii lui cu o strângere de inimă.
- Ce să-ţi dau, omule?
- Ce vă lasă inima, bunule domn!
- Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc
cu cardul!
- Dă-mi şi matale cât de cât!
- Nu înţelegi că nu umblu cu bani lichizi la
mine?
- Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de
cât !
Mă caut
prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.
- Poate vrei altceva?
- Orice, domnule! Cât de cât!
- Uite,
îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!
-
Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc!
Cât de cât!
Deschid
prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de
salam săsesc.
- Sper
că nu-l vrei cu totul?
- Nu,
domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!
Îi tai
un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.
- Vrei
şi câteva mere?
- Da, domnule! Cât de cât!
- Mai am
nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!
Omul îşi
lasă privirea în jos.
- Aş pofti,
domnule! Cât de cât!
Îi dau
toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi
deschide uşa zâmbind.
- Nu
credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?
Ridic
din umeri ca un condamnat pe scaunul electric.
- Ştiu
şi eu, iubito! Cât de cât!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu