« ... Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de
două ori în broască şi pun zăvorul ; mi-e frică... de ce ?... Până
acum nu mă temeam de nimic... deschid dulapurile, mă uit sub pat, ascult...
ascult... ce ?... Nu e ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a
circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică
perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii
noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi
din cel mai curajos un fricos ? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa
cum l-aş aştepta pe călău... îl aştept, dar îngrozit la gândul că va
veni ; şi inima-mi bate, şi picioarele-mi tremură ; şi tot trupul meu
tresare în fierbinţeala cearşafurilor până în clipa în care mă cufund brusc în
reapaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l
simt, ca altădată, venind perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare
mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici... »
Acum
160 de ani ani, pe 5 august, se năştea un om oarecare, aşa cum se nasc toţi
oamenii, deosebit de ceilalţi doar prin nume : Guy de Maupassant (1850 – 1893 ). Probabil că lucrurile s-ar
fi oprit aici şi pruncul din leagăn ar fi trăit până la adânci bătrâneţe,
necunoscut de nimeni, dacă deasupra existenţei sale n-ar fi plutit adierea lui
Flaubert şi dragostea mamei sale. Dar cum destinul acesta crud nu excelează
prin echilibru, dând unora mai mult decât pot duce, s-a răzgândit hoţeşte, în
ultima clipă, şi i-a tulbuirat minţile. Citindu-l pe Maupassant ai senzaţia că
mergi pe o pojghiţă subţire de gheaţă, care-ţi trosneşte la fiecare pas sub
tălpi, gata să plesnească şi să te arunce în hău.
« ...
Dorm – multă vreme – dou-trei ore – apoi
ceva ca un vis – nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi
că dorm ...o ştiu şi o simt... şi mai simt că cineva se apropie de mine, mă
priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă
cu mâinile de gât şi strânge... strânge... din răsputeri, ca să mă sugrume...
Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţă : vreua să
ţip – nu pot ; vreau să mă mişc – nu pot...încerc să dau la o parte
această fiinţă care mă striveşte şi mă înăbuşă – nu pot ! Şi deodată mă
trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind lumânarea. Nu-i nimeni... »
Diavolul
care-i dă târcoale mereu, ispitindu-l cu spaimele unei lumi misterioase,
inefabile, prin care rătăceşte încercând să scape de ele, purtat dintr-un loc
în altul, ca un puf de păpădie, apare cu obstinaţie în mai toate povestirile,
nuvelele şi romanele sale. Cuvintele lui Maupassant sunt ca nişte baloane de
săpun, alunecoase şi imponderabile, care se sustrag oricărei forme de
gravitaţie şi care plesnec atunci când tocmai încerci te bucuri de ele.
Adeseori magma din străfundurile minţii explodează spontan şi neverosimil.
«
Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că
noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu
glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Scepticii afirmă că e vorba de ţipetele
păsărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete
omeneşti ; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit,
între două maree, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vedea
niciodată şi care mâna, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o
capră cu chip de femeie... »
Universul lui Maupassant este un univers în care contradicţiile logice
se rezolvă prin ele însele, se inversează sau se explică inexplicabil.
Soluţiile de moment, propuse de instinct, sunt doar paleative, încercări de
autoamăgire, pentru că în « realitatea » minţii sale nu există decât
o singură soluţie : ieşirea din labirint.
«
Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a
fost din nou sete : am aprins o lumânare şi m-am îndreptat către masă pe
care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste
pahar ; nimic nu curse din ea... Era goală! Era complet goală! La început
nu mi-am dat seam ace înseamnă asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât
de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai degrabă am căzut pe scaun!
Apoi am sărit ars şi am privit in jurul meu! După care m-am aşezat din nou,
buimac de stupoare şi de spaimă in faţa cristalului transparent! Îl priveam cu
ochii ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse
această apă? Cine?... »
Hoţul, « băutorul » de apă şi de
lapte, chipul acela « fragmentat » din oglindă, aducătorul
« epidemiei de demenţă » din Sao Paula, Horla, care se infiltrase în
tihna existenţei sale, era, de fapt, în “lăuntrul” său şi nu putea fi izgonit nicicum,
nici măcar prin incendierea casei…
« …Nu… nu… fără
nici o umbră de îndoială, fără nici o umbră de îndoială… n-a murit… Atunci… atunci…va trebui deci să mă
omor eu!... »
(
Fragmente din Le Horla – Maupassant )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu