„ Pentru mine, omul e întotdeauna
învingător, chiar dacă-i grav rănit,
muribund ”.
„ ... Caddy
m-a desprins şi ne-am strecurat pe acolo. Unchiul Maury a spus ca să nu ne vadă
nimeni, aşa că mai bine să ne aplecăm când trecem, a spus Caddy. Aşa, vezi !
Ne-am tupilat şi am traversat grădina, până unde florile foşneau şi se
întindeau spre noi. Pământul era tare. Ne-am suit pe gard, acolo unde grohăiau
porcii. Cred că sunt supăraţi pentru că pe unul din ei l-au tăiat astăzi, a
spus Caddy. Pământul era tare şi zgrunţuros. Ţine-ţi mâinile în buzunare, a
spus Caddy. Că-ţi îngheaţă. Nu vrei să ai mâinile îngheţate de Crăciun,nu...”
Acum 113
ani ( 1897 – 1962 ) venea pe lume cel care la numai 32 de ani ( 1929) avea să
pună gând rău Premiului Nobel pentru
Literatură ( pe care-l va primi în 1949 )
cu romanul Zgomotul şi Furia, iar
la 58 de ani, respectiv la 66 ani, premiului
Pulitzer ( decernate în 1955 şi la un an după moartea sa) cu O parabolă şi Hoţomanii, reuşind de-a lungul celor 65 de ani de viaţă să
contrarieze o lume întreagă: William
Faulkner. Autodidact, funcţionar la banca bunicului său ori diriginte la
oficiul poştal al universităţii din Oxford, unde desfăşoară tot felul de munci
ocazionale pentru a se întreţine şi scrie, călător prin Europa şi explorator al
agorei literare, revine în albia natală
în jurul vârstei de treizeci de ani şi până la sfârşitul vieţii va
zugrăvi întâmplările de legendă ale
Sudului american din unghiuri şi perspective halucinante. Scriitura sa este abracadabrantă, antiliterară, urâtă chiar,
semănând cu o frescă antică greu de descifrat din cauza sedimentelor sau a
porţiunilor dislocate, lipsă. Plânsetul continuu a lui Benjy din Zgomotul şi Furia, ascunde, de fapt,
revolta neputincioasă a scriitorului, autoflagelarea în travesti, opusă,
insidios, vacarmului asurzitor al vieţii. Ca şi Socrate, care considera nebunia
un har dumnezeiesc, iar nebunii aleşii lui Dumnezeu, Faulkner pune în cârca lui Benjy - cu care începe şi se sfârşeşte
povestea - întreaga povară a destinului său, recuperată episodic fie de Caddy, fie de Quentin, fie de Jason,
fie de bătrâna negresă Dilsey sau de celelalte personaje din jurul lor.
„ ... Quentin a figit către casă. Ocolea
bucătăria. *Ne-a stricat toate socotelile, Jack*, a spus el. * Nu-i aşa*.
*Habar n-are de ce-i spui*, a spus Luster. * E surdomut*. *Zău*, a spus el. *
De când e aşa*. * Astăzi se împlinesc treizeci şi trei de ani de când e-aşa*, a
spus Luster. * S-a născut idiot*...”
Deşi
Benjy pare total neajutorat, incapabil să înţeleagă ceva, spaima de ţipătul său
dă consitenţă realităţii, o repune în drepturi şi-l obligă pe Luster, de pildă,
cel care-l însoţeşte de-a lungul vieţii şi-i poartă de grijă în mod constant,
s-o redefinească de fiecare dată.
„ ... Puteam să aud ceasul şi puteam s-o aud şi pe Caddy stând în spatele
meu, şi putând să aud şi acoperişul. Tot mai plouă, a spus Caddy. Mi-e silă de
ploaia asta. Mi-e silă de toate. Şi pe urmă capul ei a venit pe genunchii mei
şi plângea şi mă ţinea în braţe şi am început să plâng. Pe urmă m-am uitat iar
la foc, şi formele luminoase, line, au început iar. Puteam să aud ceasul şi acoperişul
şi pe Caddy...”
În fapt,
Benjy, pentru care Caddy „miroase a flori”, iar lucrurile din jurul său sunt
încărcate de semnificaţii, aude, vede, simte, ceea ce contrastează violent cu
imaginea sa de idiot, de surdomut sau de nebun incurabil, intrată definitiv în
conştiinţa celorlalţi, ca o superstiţie. Şi asta cu atât mai mult cu cât
relatarea acelei zile de 7 aprilie 1928,
dedicată de departe lui Caddy, este atribuită neverosimil chiar lui,
încapabilului, celui aflat într-o altă realitate decât cea în care gravitează
restul personajelor, în timp ce cronica din 2 iunie 1910, plasată cu 18 ani în
urmă şi focusată asupra existenţei unui personaj extrem de controversat,
Quentin, este asumată pe faţă chiar de către autor.
„ ... Când
umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi
atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata
mi l-a dăruit, mi-a spus : Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor spernţelor
şi dorinţelor : e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să
obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor oameneşti, care n-or să se
potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui
său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi
când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi.
Pentru că nicio bătălie nu e căştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai
există bătălii. Câmpul de luptă nu face decât să-i dezvăluie omului propria lui
nebunie şi deznădejde ; şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor
!...”
Ca şi
sora lui, Caddy, de care se îndrăgosteşte implacabil, trecând peste orice tabu,
Quentin poartă asupra sa stigmatul păcatului şi nu poate ignora glasul sinucigaş
al raţiuni, despre care îi vorbise şi bunicul său atunci când îi dăruise ceasul
şi-l avertizase asupra eşecului în lupta cu timpul.
„ ... M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, ţinându-l cu
faţa în jos. Am izbit geamul de colţul mesei şi am strâns cioburile de sticlă
în palmă şi le-am pus în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în
scrumieră. Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, cadranul orb
şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau ce să facă...”
Comparabil cu gestul lui Polichinelle, rupând pe furiş flila cu
articolul încriminator din codul penal, gestul lui Quentin de distrugere a
ceasului, care, în mod paradoxal, continuă să ticăie şi după aceea, este
gratuit. Nimic nu poate schimba vânzarea pajiştii lui Benjy, plecarea sa la
Harvard sau măritişul surorii sale,
Caddy, faţă de care afişează permanent o îngrijorare exagerată.
„ ...
Caddy e şi ea femeie, nu uita. Face şi ea unele lucruri cum face orice femeie...”
Efectul
obţinut în timp asupra celorlalţi este, desigur, cel scontat : consolidarea
imaginii sale de frate perfect.
„ ... De ce nu-l aduci în casă, Caddy ? De ce
trebuie să faci şi tu cum fac negresele pe câmp, prin şanţuri în pădurile
întunecoase în călduri pe furiş apucate de furie în pădurile întunecoase...”
În
realitate, Quentin, ca frate mai mare, acţionează fără scrupule, din umbră, ca
un nevrotic pervers, mai ales faţă de
Caddy, cea care nu-şi ascunde imboldurile şi care nu-i respinge pasiunea
morbidă.
„ ... Spune-mi la ce te gândeşti spune-mi termină
termină Quentin
taci din gură taci odată mă auzi taci din gură ai de gând să taci odată
bine tac facem prea mult zgomot
te omor mă auzi
să mergem la hamac au să te-audă
nu plâng vrei să spui că plâng
nu taci acuma îl trezim pe Benjy
du-te tu în casă du-te înăuntru
mă duc nu plânge oricum eu sunt soi rău nu poţi să opreşti nimic
e un blestem pe capul nostru nu e vina noastră crezi că noi suntem vinovaţi
taci haide du-te la culcare
nu poţi să mă sileşti e un blestem pe capul nostru ...”
Incestul
s-a consumat, dar lucrurile, aşezate dinainte de destin, evoluează inevitabil :
Quentin este trimis la Harvard, unde află că sora sa este însărcinată, iar
Caddy se mărită subit, dând naştere unui copil, refuzând să spună cine era
tatăl acestuia. Nu întâmplător Caddy îşi boteză fiica cu numele fratelui său,
Quentin, şi nu fără un motiv bine întemeiat o încredinţează familiei spre
creştere, chiar înainte ca fratelei ei, ros de remuşcări şi de sentimentul
vinovăţiei, să se sinucidă. Ziua de 6 aprilie 1928 schimbă brusc perspectiva,
aducându-l în prim plan pe Jason, fratele cel mai echilibrat, dar şi cel mai
sever şi avar al familiei Compson, devenit un fel de pater familias. Jason o dispreţuieşte
atât pe Caddy, cât şi pe Quentin, fiica acesteia, care îi calcă pe urme.
„ ... * Jonson !* zice Dilsey. Am tras-o în sufragerie. I s-a desfăcut
capotul şi-i fâlfâia pe lângă ea; aproape goală putoarea Dilsey şotâncăia după
noi. M-am întors şi i-am trântit uşa-n nas.
*Nu te băga*, zic. Quentin se sprijinea de masă strângându-şi capotul. M-am
uitat la ea.
*Acuma*, zic. *Aş vrea să ştiu ce urmăreşti când chiuleşti de la şcoală şi
când o minţi pe bunica-ta şi când îi plastografiezi iscălitura pe carnetul de
note şi când o înebuneşti de grijă. Ce urmăreşti cu asta...*...”
Intransigenţa lui Jason faţă de Quentin, căreia Caddy îi trimite regulat
bani, nu porneşte dintr-un sentiment de ură sau de răzbunare, ci mai degrabă
din dorinţa de a o feri de tentaţiile vieţii, de a o îndruma şi de a o integra
familiei.
„ ... *Crezi
că am nevoie de ajutorul cuiva să stau pe propriile mele picioare ?*, zic. *Şi cu atât mai puţin din partea unei femei
care nu poate să spună cine-i tatăl copilului ei!*
* Jason*, zice.
* Bine, bine*, zic. * N-am vrut să spun asta. N-am spus nimic *...”
Există, se pare, un silenzio stampa în legătură cu Caddy, dar nu pentru
Jason, care ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă. De fapt, în ultima relatare,
cea din 8 aprilie 1928, ţesută în jurul negresei Dilsey, se simte răsuflarea
întretăiată a autorului aproape de sfârşitul cursei.
„ ... * Acuma, dragule*, spuse ea. * Uite mâncarea ta. Adu-i scaunu’,
Luster*. Luster trase scaunul lângă masă şi Benjy se aşeză gemând şi cu balele
prelingîndu-i-se. Dilsey îi legă un şervet la gât şi-i şterse gura cu un colţ.
* Să ai grijă şi tu o dată să nu-i mai curgă pe haine *, spuse ea întinzându-i
lui Luster o lingură...”
Dilsey,
cea care ţine familia unită şi mediază toate conflictele latente sau în
desfăşurare, leagă firul rupt în dreptul lui Benjy, înainte să fie trimis la
ospiciu de către Jason, acesta din urmă fiind şi el arestat scurt timp pentru o
presupusă agresiune sexuală asupra unei fetiţe. Tot Dilsey este singura care ia
apărarea nepoatei lui Jason, Quentin, fără s-o judece şi fără să se lase
influenţată de părerile celorlalţi.
„ ... *
Ce i-a făcut domnişoarei Quentin, mammy ?*, spuse Luster.
* Nu i-a făcut nimic. Haide, duceţi-vă afară.*
* Eu cred că nu-i nici sus*, spuse Luster.
Dilsey îl privi. * De unde ştii că nu-i ?*
* Eu şi cu cu Benjy am văzut-o cum se dădea jos pe fereastră astă-noapte.
N-am văzut-o, Benjy?*
* Aţi văzut-o voi ?*, spuse Dilsey privindu-l.
* O vedem aşa în fiecare noapte*, spuse Luster. * Se dă jos pe părul ăla*.
* Mie să nu-mi spui minciuni, negrule*, spuse Dilsey.
* Nu mint întreabă-l pe Benjy dacă mint*...”
Mărturisirele lui Luster, fiul ei, despre escapadele nocturne ale „
domnişoarei” o pune totuşi pe gânduri, mai ales după ce Quentin îi fură toţi
banii lui Jason şi fuge cu un angajat al circului.
„ ... *
Biletul. Cel puţin atât respect trebuie să fi avut să lase un bilet. Chiar şi
Quentin a lăsat unul *...”
Quentin
era o supraveţuitoare precum Caddy şi nu se împăcase niciodată cu gândul de a
se îngropa în oraşul acela osificat sau de a trăi cu ruşinea originii sale
incestioase.
„ ... *Tu vorbeşti prostii*, spuse d-na Compson. *O are-n sânge. Cum a fost
unchiul, şi nepoata. Şi mama. Nici nu ştiu ce-ar fi mai rău. Şi nici nu-mi
pasă*...”
Mereu
bolnavă, ţintuită la pat şi adesea ruptă de realitate, doamna Compson are,
totuşi, puterea să spună lucrurilor pe nume şi să ne dumirească înainte ca
autorul să adauge acel „apendice” amăgitor. La fel şi Jason pentru care banii
şi orgoliu personal contează mai mult decât viitorul unui suflet.
„ ... *Mai
mult, el trebuia să-i descopere primul, trebuia să-şi ia banii îndărăt, şi apoi
ce-aveau să facă ei nu mai prezenta pentru el nici o importanţă, pe când, în
caz contrar, toată lumea avea să afle că el Jason Comson, fusese prădat de
Quentin, nepoara-sa, o putoare* ...”
Finalul
apoteotic ilustrat de ceremonialul pregătirii, deplasării şi intrării în
biserică a lui Dilsey, împreună cu totă
familia şi neamurile ei, cu ocazia slujbei speciale de Paşti pentru negri, la
care participa însuşi reverendul Shegog, şi ultima imagine a lui Benjy, asemeni
unui stop cadru, pun capăt uni itinerar morbid şi inimaginabil, posibil doar în
comitetul acela de peste timp, denumit Yoknapatawpha.
„ ... Dilsey îl împinse pe Ben până la pat, îl întinse alături de ea şi-l
strânse lângă ea legănându-l, ştergându-l la gură pe unde i se prelingeau
balele cu poala rochiei. * Taci acum*, spuse, mângâindu-l pe cap, *taci, uite,
eşti cu Dilsey*, însă el urla lent, animalic, fără lacrimi; expresia sonoră,
gravă, lipsită de speranţă a întregii mizerii mute de sub soare*...”
( Fragmente din
romanul Zgomotul şi Furia – Faulkner )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu