Rechinul pândeşte
mereu purtat de aceleaşi carăci
mă spânzur de catarge
apoi mă despânzur
de crăci
cu viaţa prin ziuă trecând
cu moartea prin noapte şezând
mă spânzur mereu de ziua
care se naşte-n dureri
şi mereu mă despânzur
de ziua de ieri
dedesubt, unde ochiul nu plânge,
rechinul într-o zvâcnire se strânge
aşteptând să mă spânzur
de-o picătură de sânge
Copil cu porumbel
aceasta se-ntâmpla odată pe
când
nu descoperisem încă pasărea
gând
mă minuna zborul albului
porumbel
şi-mi era frică să nu cadă
stelele peste el
neştiind că se poate zbura
către ceruri şi altfel
acum nu mă sperie deloc
zborul de gânduri şi păsărele...
mă înspăimântă doar întunericul
îngheţat de dincolo de stele
Dans nocturn cu bufniţă
din afară nu puteam să discern:
era precum cerul – când albastru,
când tern – dar intrând înăuntru
cu viaţa, coboram de fapt
în Infern
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu