„ ... Eu însă,
vă spun vouă că oricine se uită la o femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea
în inima lui... ”
( Matei, 5,28 )
„... De ce atunci nu sunt fericită ? Este poate vina mea ? Cunosc toate
cauzele durerii pe care o am în suflet. În primul rând mă întristează faptul că
copii mei nu sunt fericiţi aşa cum aş fi dorit ; în schimb eu, în esenţă, sunt
teribil de singură. Soţul meu nu îmi este prieten. În anumite momente, şi mai
ales apropiindu-se de bătrâneţe, a fost pentru mine un amant pătimaş, dar cu el
am fost singură toată viaţa. Nu iese cu mine la plimbare, pentru că îi place să
stea singur şi să mediteze la scrierile lui. Nu s-a interesat niciodată de
copiii lui: pentru el era un lucru dificil şi îl plictisea. Cu mine n-a
călătorit niciodată şi nu a împărtăşit nicio experienţă; le trăise deja
anterior şi a fost peste tot...”
( Din
Jurnalul Sofiei Tolstaia )
Mai
degrabă personaj de carte decât scriitor de cărţi, acest bărbat ilustru, cu
titlul nobiliar de conte, „ ultimul exemplar al rasei geniilor europeni”,
cum îl caracteriza Giovani Papini, Lev
Nicolaevici Tolstoi, cunoscut mai ales prin romanele Ana Karenina şi Război şi
pace, de la naşterea căruia se împlinesc 182 de ani ( 1828 – 1910 ), este
un fel de Podnîşev rătăcit printre
acordurile Sonatei Kreutzer a lui
Beethoven. Ducând în spate povara unei tinereţi depravate şi a unei maturităţi
monotone, alături de o soţie incapabilă să-şi depăşească propriile umori, pe
care o tratează ca pe-o amantă, făcându-i doisprezece copii şi obligând-o să-i
fie secretară, în ultimii ani ai vieţii îşi descoperă tendinţele homosexuale
alături de Vladimir Certkov, un individ religios şi preocupat ca şi mentorul
său de eliberarea iobagilor, respinge şi cu mai multă vehemenţă creştinismul de paradă şi Premiul Nobel pentru literatură spre a
se retrage din „ poiana sa luminoasă”, uluind
întreaga lume, în izba de lângă calea
ferată.
Scandalul iscat de nuvela Sonata
Kreutzer atât în Rusia, cât şi în America sfârşitului de secol XVIII, unde
Rosssevelt îl numeşte pe autor „ un
pervers sexual moralist ”, continuă şi astăzi, după aproape două secole,
îmbrăcând abordări dintre cele mai neobişnuite. Nuvela are la bază o întâmplare
reală şi anume presupusa idila dintre soţia sa, Sofia Andreeva, şi un muzician
de renume, Serghei Ivanovici Taneev, consumată la Iasnaia Poliana
prin 1895, când Tolstoi avea 67 de ani şi devenise extrem de gelos. Deşi
această presupusa idilă exista doar în mintea scriitorului, fiindcă Sofia
Andreeeva se ataşase de copii muzicianului şi nu de muzician ( sau, cel puţin,
aşa lăsase să se întrevadă! ), dezvoltarea subiectului în direcţia atacării
instituţiei căsniciei, în special, şi a sexualităţii, în general, capătă
accente furibunde în discursul lui Pozdnîşev.
„ ... Ele
au existat şi există pentru oamenii care văd în căsătorie un nu ştiu ce
misterios, o sfântă taină, care le impune anume îndatoriri în faţa lui
Dumnezeu. Într-adevăr, pentru aceştia ele există, pentru noi însă nu. La noi,
oamenii se căsătoresc fără să vadfă în căsătorie altceva decât o împerechere şi
rezultatul este fie înşelăciunea, fie silnicia. Înşelăciunea e mai uşor de
suportat. Bărbatul şi soţia înşeală numai lumea, lăsând să se creadă că ar fi
monogami, când în realitate trăiesc poligamie sau poliandrie. Şi asta e destul
de greu, dar mai merge. Când însă – şi lucru acesta se întâmplă cel mai adesea
– soţul şi soţia şi-au asumat obligaţia formală de a trăi toată viaţa împreună
şi chiar din a doua lună a căsniciei încep a se urî unul pe altul, doresc să se
despartă şi totuşi stau laolaltă, atunci ajung la acel infern îngrozitor,
care-i duce la beţie, care-i face să se împuşte, să se omoare sau să-şi
otrăvească fiecare viaţa lui şi pe a celuilalt... „
Călătoria cu trenul este un pretext inventat anume de scriitor spre a
abate atenţia de la dânsul şi de a pune în seama lui Pozdnîşev întreaga
filozofie a vieţii sale.
„ ... Milioane
de oameni, generaţii de robi cad victimă muncii silnice din fabrici numai
pentru a satisface capriciile femeilor. Femeile, aidoma unor regine, ţin
nouăzeci la sută din omenire în captivitatea lor şi în sclavia muncii grele...
Ele se răzbună, acţionând asupra simţurilor noastre, prinzându-ne în mrejele
lor. Da, totul purcede de aici. Femeile au făurit din ele însele o atât de
puternică armă de acţionare asupra simţurilor, încât bărbatul nu se poate purta
calm faţă de femeie. E de ajuns bărbatul să se apropie de femeie ca să cadă
pradă vrăjii ei şi să-şi piardă capul. Şi odinioară mă simţeam totdeauna prost,
stingherit când vedeam o doamnă gătită de bal; acum, însă mă cuprinde de-a
dreptul groaza, văd în ea pur şi simplu o primejdie pentru oameni, o
nelegiuire, şi-mi vine să chem Poliţia, să strig după ajutor...”
Ca şi în
Sonata pentru vioară nr. 9 de Beethoven,
dedicată violonistului francez Rodolphe
Kreutzer, planul răzbunării se desfăşoară crescendo : furie, meditaţie şi exuberanţă. Pozdnîşev se înfurie când îi vede
pe cei doi cântând împreună, unul lângă celălalt, „ o piesă atât de pătimaşă ”, şi fără cea mai mică ezitare îşi
înjunghie soţia, apoi se retrage în biroul său unde adoarme şi meditează asupra
faptei, pentru ca mai târziu, după ce îşi recunoaşte crima şi îşi primeşte
pedeapsa, să-şi găsească acea linişte exuberantă, de care avea atâta nevoie, în
suferinţă.
„ ... Mai
târziu, în temniţă, după ce s-a petrecut în mine o răsturnare morală, am
cugetat îndelung la acea clipă, căutând să-mi amintesc tot ce-mi puteam aminti
şi să înţeleg ...”
( Fragmente din
Sonata Kreutzer – Lev Tolstoi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu