„...După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul
acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ
asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie
pentru a risipi sau evita o neânţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule
secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a
onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi
din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor
posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept
această distincţie onorifică...” ( scrisoarea prin care Jean Paul Sartre refuză
premiul Nobel pentru literatură )
Născut acum 105 ani ( 21 iunie 1905), crescut
doar de mamă, primeşte o educaţie conservatoare, urmează cursurile liceale ale
renumitei Ecole Normale Superieure din
Paris, o cunoaşte pe Simone de
Beauvoir, o ateistă şi o figură de marcă a feminismului, dar şi o
scriitoare celebră, cu care se căsătoreşte, predă filozofia în mai multe licee
şi obţine o bursă în Germania, unde
intră în contact cu ideiile lui Husserl
şi Heidegger, apoi este concentrat şi luat prizonier de germani, fiind
eliberat un an mai târziu când se implică în mişcarea de rezistenţă pariziană (
grupul Socialisme et liberte ), pune
bazele revistei Les Temps Modernes şi
conferenţiază la Sorbona despre
existenţialism, înclinând încetul cu încetul către ideologia de stânga, fapt care-l îndepărtează de celebrii Albert Camus, Andre Gide sau Andre Malraux.
Dezamăgit de reprimarea violentă a revoltei
anti-comuniste din Ungaria de către armatele sovietice, apoi de înăbuşirea revoltei din Cehosolvacia, se
îndepărtează de partidul comunist francez şi renunţă la vizitele private în
lagărul socialist, implicându-se ulterior în sprijinirea F.L.N-ului din Algeria şi fiind victima unui atentat pus la cale de
armata clandestină O.A.S., soldat doar cu distrugerea locuinţei. Suspectat de
colaboraţionism ( pentru a câta oară!) şi
de ecoul teoriilor sale existenţialiste, este supravegheat de serviciile
secrete franceze, refuză premiul Nobel
pentru literatură ( un adevărat scandal!), în schimb acceptă preşedenţia Tribunalului internaţional pentru
condamnarea războiului din Vietnam şi
moare la 75 de ani cu sănătatea şubrezită de suprasolicitarea intelectuală,
de consumul de tutun, de alcool şi amfetamine.
Greaţa, primul roman a lui Jean Paul
Sartre, transmite subtil, aproape insidiuos concepţia
filozofului existenţialist, ateu, despre lume şi viaţă, luând ca pretext
jurnalul lui Antoine Roquentin,
care-şi consemnează cu rigurozitate propriile trăiri. Senzaţia de greaţă pe
care o încearcă acesta într-o bună zi este
efectul excesului de libertate, disipat doar adesea... de fugă, de magie sau de frică, în contrast cu excesul de vasalitate al obiectelor,
încorsetate în imobilism, incapabile să-şi atribuie esenţe ca omul. Faptul că
omul îşi proiectează singur esenţa şi este singurul care poate da esenţă lumii
în întregul ei, îi adânceşte sentimentul înstrăinării până la dezgust,
obligându-l fie să abdice formal în faţa libertăţii de alegere, fie să
acţioneze concret împotriva ei, în ambele situaţii fără niciun rezultat:
„ ...Atunci când trăieşti, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii
intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă
la alte zile fără rimă şi fără motiv, e o adiţiune interminabilă şi monotonă.
Nici sfârşit nu există...”.
În Fiinţa şi Neantul, lucrarea
reprezentativă a filozofului, presupoziţia potrivit căreia „...noi nu ne naştem liberi, ci suntem
condamnati la libertate..”, devine obsesivă, atrăgându-l pe cititor într-o
cursă infernală cu zeci de obstacole şi competitori.
Omul, în viziunea lui Sartre, apare spontan... din absurd, pentru ca
apoi să se constituie ca trăire şi existenţă, dar numai pentru sine, folosindu-se
de sine-însuşi. Existenţa precede, aşadar, esenţa ( putinţa
de a fi) şi o copleşeşte. „...Esenţa omului este libertatea de a alege.
Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta
constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui...”. Ateu fiind, Jean Paul Sartre,
respinge existenţa lui Dumnezeu, punând în locul ei Fiinţa şi Neantul, adică
ceva mai mult decât o iluzie.
„ Fără Dumnezeu nu există scop, valoare sau
sens în lume...”, şi pentru că Dumnezeu nu există, aşa cum susţin toţi
existenţialiştii, Omul este condamnat
să-şi fie propriu Dumnezeu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu