Da, ar fi fost frumos să fi avut un rege
martir, care să fi pus mai presus de propria viaţa ( şi aşa prea lungă!) ) interesul ţării de adopţie
şi care să fi fost capabil de sacrificiu suprem precum eroii noştri de legendă.
Nimic, dar absolut nimic, nu-i justifică fostului rege gestul umilitor şi
degradant al abdicării fie şi numai raportându-ne la martirii acelui mijloc de
veac, contemporani cu dânsul, care nu s-au dezis niciodată de idealurile morale
şi naţionale, înfruntând cu demnitate şi adesea cu preţul vieţii coşmarul
celeilalte jumătăţi de secol. A fost, în opinia mea, o impietate din partea
ex-regelui să calce în Parlamentul României şi să se adreseze poporului roman
după ce acum şaizecişişase de ani s-a lepădat într-un mod deloc aristocratic de
dânsul. E drept că Parlamentul nostru, în care aleşii poporului fraternizează
cu interlopii, pun la cale afaceri dubioase sau îşi exhibează proasta creştere,
nu mai este demult o instituţie reprezentativă a democraţiei, dar chiar şi în
aceste condiţii invitarea şi primirea unui asemenea personaj controversat, cu
eticheta şi onorurile rezervate doar şefilor de stat, spune foarte mult despre
condiţia noastră umană. Dacă unii şi-au motivat prezenţa acolo invocând vârsta
rotundă a fostului monarh, care nu ţine nici de meritul, nici de defectele
acestuia, alţii, precum Iliescu, Roman, Năstase,
Ponta şi toată camarila
psd-istă, duşmani declaraţi ai monarhiei, au făcut figuraţie (cu bătaie
electorală) în numele principiilor inegalabile ale democraţiei, care, totuşi,
nu funcţionaseră cum trebuie pe vremea lor. Nu lipsit de penibil mi s-a părut
cortegiul regal, format din principi anchilozaţi şi principese constipate, care
teleghidau marioneta
de cârpă, - acum prea bătrînă ca să înţeleagă ce se întîmplă, iar cu
şaizecişişsase de ani în urmă prea tânără ca să ştie ce face -, în speranţa
unei iluzorii întoarceri.
În 1879 Revoluţia franceză
spulbera mitul suveranităţii de drept divin, inventat de perşi, statuând că
suveranitatea era un drept popular, iar puterea de origine omenească. Pretinsa
autoritate primită de la divinitate, în numele căreia regii guvernau peste
popoare, mai este invocată şi astăzi, în prag de mileniu trei, de câţiva
monarhi fosilizaţi, printre care şi acest principe de Hohenzollern,
Mihai I, autoproclamat ad-hoc de România, - deşi neam de neamul său n-a
avut nimic în comun cu România -, particula nobiliară aparţinând de drept
domnitorilor şi voevozilor noştri de dinaintea şi dindărătul
naşterii lui Christos, descălecaţi din stirpea ancestrală a lui Zamolxis, dacă
ar fi să invocăm şi noi divinitatea.
Lăsând însă de o parte religia în această epocă a internetului şi a
marilor provocări existenţiale, aflate la orizont, ipocrizia televiziunilor (
în special a Antenelor ) a răbufnit încă o dată, transformând o zi aniversară a
unui om obişnuit, fost rege cândva, într-un eveniment naţional penibil. Aceeaşi
gloată piestriţă de Hamleţi şi Casandre, pripăşiţi de la o televiziune la alta,
care îşi dau cu părerea despre orice, fără o minimă decenţă, se extaziază brusc
în faţa ex-regelui, punând lucrurile în alt context şi speculând subliminal
atât vârsta înaintată a sărbătoritului, cât, mai ales, admosfera fastuoasă a
evenimentului, caracterizată prin solemnitate, opulenţă, somptuozitate,
preţiozitate, etc ( ingrediente care dau
impresia „prostimii” de putere şi strălucire ). Zilele trecute, la Melbourne,
un tânăr australian şi-a dat pantalonii în jos în faţa reginei Marii Britanii,
exprimând, se pare, un punct de vedere mai larg asupra „virtuţilor” monarhiei.
Presa
internaţională a reflectat pe larg evenimentul, iar personalităţi, mai mult sau
mai puţin proeminente, ale lumii contemporane s-au întrecut în omagierea
ex-regelui Mihai, acesta fiind printre ultimii supravieţuitori a unei epoci
întunecate. La fel ca unii istorici români, de factură monarhistă sau
„fripturistă”, străinătatea s-a plasat de partea ex-regelui în disputa
preşedintelui Băsescu cu istoria, primenindu-l de toate păcatele trecutului sau
găsindu-i justificări greu de acceptat. În mod paradoxal, aceeaşi presă
reflecta mai nuanţat acum jumătate de veac „dramoleta” monarhului adolescentin
din Carpaţi, despre care se vehiculaseră tot felul de zvonuri, multe dintre ele
confirmate de-a lungul vremii, dar uitate subit. Nu ar trebui să ne surprindă
prea tare memoria scurtă a presei ori a politicienilor câtă vreme ruşii lui
Putin nu se leapădă explicit de Stalin, italienii lui Il Cavaliere de Mussolini iar
nemţii bunicuţei Angela Merkel de Hitler, personaje care, probabil, într-un viitor
nu tocmai îndepărtat se vor bucura de recunoştinţa întregii omeniri ( trecută
printre atâtea holocausturi şi ajunsă între timp la peste şapte miliarde de
suflete ).
Spectacolul de gală oferit sărbătoritului de orchestrele Operei
Naţionale şi a Ministerului Apărări Naţionale, alături de artiştii Nelly
Miricioiu, Teodor Ilincăi sau Vlad Mariţa, cu arii din opere semnate de Anton Kratochwill, Giuseppe Verdi, Giacomo Puccini, Iosif
Ivanovici şi George Enescu, dincolo de interpretarea instrumentală de excepţie,
a fost unul modest, la nivelul protipendadei dâmboviţene ( probabil! ),
interesată mai curând de etalarea colierelor, diamantelor, a tălăngilor sau
lanţurilor de aur ( vezi Monica Tatoiu! ) decât
de trăirea muzicii adevărate, culte. Nici feţele regale din balcoanele
Operei, venite din toate colţurile Europei, nu mi s-au părut mai reţinute în
etalare ori mai simandicoase în pofida vârstei sau a aerelor superioare,
afişate la vederea camerelor de luat vederi. E drept că acestea păreau mai
familiarizate cu repertoriul muzical decât audienţa autohtonă, provocând, de
exemplu, la intonarea „imnului regal” ridicarea întregii săli în picioare,
lucru care nu le-a picat bine unora puşi în situaţia deloc confortabilă de a se
prosterna în faţa unui ex-rege, aflat la un jubileu privat. Mai trebuia ca
Nelly Miricioiu, a cărei prestaţie mi s-a părut ostentativă şi patetică, să
cânte versurile imnului : „ Trăiască Regele / În pace şi onor / De ţară iubitor
/ Şi-apărător de ţară…”, iar Dana Grecu, de la Antena 3, să aibă un orgasm
în direct.
Acum douăzeci de ani, la puţin timp după Revoluţie, ex-regele ceruse permisiunea de a intra în ţară, invocând dorul “arzător” de locurile copilăriei şi de foştii supuşi ( de care se lepădase, în prealabil! ) şi primind, după mai multe peripeţii, permisiunea aceasta. Odată intrat în “bârlog” şi întâmpinat de câteva sute de mii de curioşi, ex-regele a uitat să mai plece, revendicându-şi la scurt timp propietăţile şi domeniile, chipurile, regale, care aparţinuseră de fapt şi de drept Statului roman ( domeniului Coroanei, cu drept de uzufruct ), nicidecum acestor Hohenzollerni-Sigmaringeni, aduşi în România doar cu ce aveau pe dânşii. Ulterior, aplicând politica paşilor mărunţi, ex-regele a intrat în posesia castelelor Peleş şi Pelişor, a cabanelor Cerbului şi Grecului din Azuga, inclusiv a drumului de acces către Peleş, dar şi a altor drumuri forestiere din Valea Stânii, Valea Mărului, Lacu Roşu, Valea Seacă, Valea Rece, Pietricica, Zamora etc, cuprinzând peste zece cantoane, imobile, conducte de alimentare cu apă, păstrăvării, grajduri etc., evaluate la câteva milioane de euro. Se adaugă Palatul Elisabeta ( reşedinţa oficială ), Castelul Săvârşin împreună cu pădurea care-l înconjoară, Castelul Bran, Castelul Foişor, etc. Şi toate acestea în condiţiile în care ex-regele renunţase printr-un act solemn, perfect valabil şi ireversibil, la orice prerogativă şi pretenţie materială ori succesorală!
Mihai Iiu
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României
La toți de față și viitori, sănătate
În viața Statului român s'au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice și sociale, cari au creiat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat.
Aceste
raporturi nu mai corespund astăzi condițiunilor stabilite de Pactul
fundamental — Constituția Țării — ele cerând o grabnică și fundamentală schimbare.
În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de
răspundere ai Țării, conștient și de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai
corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea
desvoltării României.
În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce fac în
interesul poporului român,
A B D I C
pentru mine și pentru urmașii mei dela Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al
României.
Las
poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat.
Mihai
Dat la
București,
astăzi 30 Decembrie 1947.
astăzi 30 Decembrie 1947.
Butada
potrivit căreia în România o minune nu ţine mai mult de trei zile s-a adeverit.
Televiziunile şi-au mutat atenţia asupra altor subiecte, politicienii,
dezbrăcaţi de fracuri, şi-au pus din nou salopetele de dârvală, iar Guvernul,
întors de la Carei,
unde cinstise memoria armatei ( pe atunci regale!) şi sacrificiul eroilor martiri
căzuţi pe 25 octombrie 1944 şi nu pe 24, cum le fusese scris, ca să-i facă un
hatâr regelui, îşi vede în continuare de treabă, în timp ce DNA-ul îl cheamă la
audieri pe Geoană, sugerându-i cât de periculoasă poate fi postura de maestru
de ceremonii al “ex-majestăţii sale”. În alt plan, decizia liderilor europeni de resuscitare a Greciei cu şocuri de o sută de
miliarde de euroi, pe barba contribuabililor comunitari, desigur, dă apă la
moară lui Băsescu, transformat peste noapte în Robin Hood şi Pavaroti ( numai
de-al dracului! ), dar şi Parchetului general, care anunţă victorios sfârşitul
apoteotic al clanului Butoane. În rest, totul e bine: românii din istorioarele
prolecultiste cu botniţe la culesul de struguri imperiali vor trebui să-şi pună
de acum înainte botniţe şi la medicamente dacă între timp Băsescu, întors la
sânul Bisericii ortodoxe, nu va fi canonizat
precum mitropolitul Ardealului, Andrei Şaguna, cu binecuvântarea
preafericitului Daniel şi a exorcistului Corneliu Vadim Tudor…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu