Probabil
că Robiţă Codău suferise o traumă serioasă în copilărie devreme ce la cei
treizeci şi cinci de ani ai săi rămăsese mental la nivelul celor şapte anişori
de acasă, când începuse clasa întâi şi n-o mai terminase niciodată. Nimeni nu
reuşise să explice plauzibil cauzele acestei stagnări, deşi îl văzuseră mai
mulţi psihiatri, iar unul dintre ei, profesorul Avramescu, spusese, mai în
glumă, mai în serios, că aşa-zisa stagnare nu era altceva decât starea lui
naturală, care nu-i făcea bine, desigur, dar nici vreun rău anume nu-i
pricinuia. Părinţii băiatului nu împărtăşiseră, la început, opinia
profesorului, însă cu timpul, văzând că lucrurile băteau pasul pe loc, se
resemnaseră şi îl lăsaseră de capul său,
ceea ce pentru Robiţă fusese o adevărată uşurare. Îşi putea manifesta, în
sfârşit, pornirile acelea tainice, prăvălite din subconştient, împotriva
păpuşilor şi lucrurilor din jur, care, în mod curios, îl scoteau din sărite.
Simţea o plăcere sălbatică atunci când se pornea să-şi decapiteze „duşmancele”
sau să scuipe asupra oricărui lucru întâlnit în cale, atingând, la un moment,
perfecţiunea în aceste două direcţii. Dacă într-o prima fază o făcuse pe ascuns,
în intimitatea căminului părintesc, după o vreme îşi îndesase toate
„căpăţânile” de păpuşă într-un sac şi ieşise cu ele afară. Avea
întotdeauna un asemenea „trofeu” în
mână, pe care-l chinuia în fel şi chip, făcându-l să clipească dintr-un ochi
sau altul, să-şi schimbe configuraţia sprâncenelor sau a gurii, să exprime tot
felul de stări şi reacţii, uneori chiar
şi cu riscul de a fi fugărit sau urecheat de oameni. Nu mai puţin insolent era
şi gestul său de a scuipa peste tot, pe garduri, pe flori, pe geamuri, pe
maşini sau pe hainele trecătorilor neatenţi, preocupaţi de cu totul alte
lucruri. Devenise o adevărată pacoste pentru comunitate şi ar fi rămas aşa până
la capătul zilelor dacă într-o zi n-ar fi avut proasta inspiraţie să scuipe
după un viespe aşezat pe cablurile unui transformator de înaltă tensiune. Flama
provocată de scuipatul „scrintitului” fusese atât de puternică încât îl
carbonizase pe loc. Natura restabilise încă o dată ordinea firească a
lucrurilor, iar săpânţenii, ca de obicei, pe cea nefirească, îngropându-l, cu
toată cinstirea şi „epitaful” aferent, unde în altă parte decât la Cimitirul vesel:
Aici odihneşte întru Domnu’ +
Robiţă a lu’ Codău
( 1976 – 2011 )
„…Un an
dacă mai trăia
Şi pe popă îl scuipa …
Însa-acum, cu tot păcatul,
Îl scuipă pe el
tot satul…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu