„…Cel care a văzut
total până la marginea lumii,
cel care a ştiut totul
şi a cunoscut totul,
Gilgameş a pătruns
totodată şi taina tuturor lucrurilor…
El s-a împărtăşit din
toată înţelepciunea lumii;
a văzut ceea ce era
tăinuit şi a cunoscut
ceea ce a rămas ascuns
oamenilor.
A dat în vileag
vremile dinaintea Potopului.
A trudit şi a suferit
străbătând Drumul cel Lung..”.
Admirabila epopee a lui Ghilgameş
emoţionează şi astăzi, în acest secol
aflat sub zodia incertitudinii, ca şi acum cincimii de ani, când mitul
era scrijelit pe tăbliţele sumero-babilonienilor, de la care am deprins ştiinţa
scrisului, răscolind iar şi iar aceeaşi eternă
(şi perenă ) dramă existenţială a fiinţei umane, întoarsă pe toate
faţetele în malaxorul timpului, dar nerezolvată încă. Nimic nu lasă să se
întrevadă vreo schimbare în istoria devenirii noastre, poate cu excepţia zeilor
care s-au împuţinat dramatic de-a lungul vremii ori au fost înlocuiţi de oameni
tulburaţi de mania grandorii sau de extratereştri. Oculta, pusă altădată pe
seama unor forţe transcedentale, capătă dimensiuni terestre, speculând teama
omului de moarte, grija pentru bani sau setea de nemurire. La fel, femeia,
plămădită în retortele neantului cu mult înaintea izgonirii din Eden, îşi
păstrează statutul inconfundabil de purtătoare de cuvânt a fatalităţii, în timp
ce prietenia rămâne singura dimensiune umană pe care se mai sprijină lumea, la
limită.
Dincolo de aceste repetabile repere ale umanităţii,
epopeea surpinde prin cel puţin două lucruri neobişnuite: descrierea Potopului
cu mai bine de două mii de ani înaintea Potopului biblic :
Dintr-o dată, zeii cei
mari hotărâră să dezlănţuie Potopul.
Se hotărâră astfel
tatăl lor, Anu, Enlil, cel viteaz,
care e sfetnicul lor,
crainicul lor, Ninurta, străjerul apelor, Enugi.
Dar, laolaltă cu ei,
era de faţă şi Ea, Stăpân al înţelepciunii,
care destăinui vorbele
lor unui gard de trestie:-
"Gard de trestie,
gard de trestie, perete subţire,
perete subţire, gard
de trestie, ascultă, perete subţire, ia aminte!
Omule din Şuruppak,
fiu al lui Ubar-Tutu, dărâmă-ţi casa,
fă-ţi o corabie, lasă bogăţiile, cată să-ţi
scapi viaţa,
dispreţuieşte bunurile
pământeşti, păstrează-ţi vie suflarea vieţii,
şi încarcă în corabie
orice sămânţă de viaţă!
şi incredibila privire a Terei din
spaţiu, dintr-un obiect mai greu decât aerul, avion sau navă cosmică, la care
omenirea n-a acces decât hăt încoace. Deşi descrierea zborului nu apare
explicit în epopeea lui Ghilgameş, ci în mitul care-l glorifica pe regele Etana,
câteva sute de ani mai târziu, acesta surprinde prin rigoarea detaliului, prin
vederea de ansamblu care potenţează descrierile şi, mai ales, prin senzaţia de
autentic, care se sustrage fabulaţiei specifice basmului ( poveştii ):
“...Vulturul lui Etana
îi spune:
«Prietenul meu,
splendid,
vino, te înalţ spre ceruri,
pune-ţi pieptul tau pe
pieptul meu,
pe penele aripilor mele pune-ţi palmele tale,
braţele tale aşaza-le
pe margini!»
Şi-a pus pieptul sau
pe pieptul lui,
pe penele aripilor lui şi-a pus palmele sale,
braţele sale le-a lasat pe margini.
S-a lasat cu toata
greutatea.
Când l-a înalţat cu o
mila,
vulturul îi spune lui
Etana:
«Priveşte, prietene al meu,
cum arata pamîntul,
priveşte marea,
cerceteaza ţarmurile ei»
«Pamîntul s-a micşorat
într-un munte,
marea s-a pre-schimbat în apa albastră»
Cînd l- a mai urcat cu
o milă,
vulturul îi spune lui
Etana:
«Priveşte, prietene al meu,
cum arata pamantul!».
«Marea s-a preschimbat
într-un şanţ de gradina»
Cînd au coborît în
cerul lui Ana
au trecut prin poarta lui Ana, Enil şi Eo.
Vulturul si Etana
împreuna s-au închinat.
Vulturul lui Etana îi
spune:
«Prietene al meu,
priveşte, cum arata pamîntul!»
«Pamîntul s-a transformat într-un rasad,
iar largul marii e ca o copaie.»...”
Defrânatul rege din Uruk, Ghilgameş, un
bărbat de o frumuseţe tulburătoare, stârneşte mânia zeilor din ceruri, cu care
se înrudeşte prin mama sa, frumoasa zeiţa Ninsun:
două treimi din el
sunt divine şi o treime omenească.
Forma trupului îi
dezvăluie firea: mama sa, Ninsun,
l-a înzestrat cu o
îndoită parte divină.
El ţine în mâinile
sale întreaga putere a Urukului.
Este asemeni unui
taur, umbletul îi e semeţ.
Izbitura armelor sale
nu are potrivnic.
Tovarăşii săi sunt
siliţi să se scoale în sunetul tobei.
Bărbaţii din Uruk se
înfurie în casele lor:
"Ghilgameş, spun
ei, nu se îndură să lase
nici un
fiu părintelui său;
zi şi noapte se
dezlănţuie asuprirea lui!
El, Ghilgameş,
păstorul Urukului-celui-împrejmuit
, el, păstorul
oamenilor săi
îi chinuie
fără-ncetare;
Ghilgameş nu lasă pe
nimeni să se bucure
de femeia pe care
o iubeşte, fie ea fiică de războinic,
sau nevasta oricăruia
dintre noi!” –
şi află că aceştia i-au pus gând rău,
creând o arătare cu chip de om, dar cu apucături de fiară, pe nume Enkidu,
pregătită să-l omoare ( aici apare motivul creaţiei divine, pe care-l regăsim
transpus mai târziu în Biblie ):
"Fiindcă tu,
Aruru, l-ai făurit pe Ghilgameş,
dă viaţă acum unui alt
Ghilgameş;
pentru ca inima lui
plină de foc să se măsoare
cu o alta de asemenea
plină de foc;
să se-mpotrivească
unul altuia,
să-şi măsoare
puterile, şi Cetatea Urukului
să-şi găsească în
sfârşit liniştea!"
Când auzi Aruru aceste
vorbe,
pe dată zămisli în
inimă ceea ce-i poruncea Anu.
Aruru îşi spălă
mâinile, frământă lutul, scuipă peste el:
şi aşa îl lauri, acolo
în pustiu, pe Enkidu, războinicul,
făptură a liniştii de
noapte, împletitură de puteri înnodate de Ninurta.
Acoperit cu păr îi
este trupul, cu belşug de părea o femeie.
Are o claie de păr
stufoasă ca spicele secerate.
Şi nu ştie ce sunt oamenii,
nici cum trăiesc oamenii.
Cât despre
veşminte, poartă straie ca ale zeului Sumukan…”.
Ghilgameş îi trimite una dintre cele mai
frumoase curtezane din suita sa:
Fiica plăcerii îşi
dezvălui sânii,
Se despuie, farmecele
să-i stăpânească;
fără sfială îi sorbi
răsuflarea,
îşi lepădă veşmintele
şi trupul lui o acoperi
îi arătă astfel fiarei
cu chip de om ce-nseamnă femeia,
şi dorinţa lui o învălui
în mângâieri.
Şase zile şi şapte
nopţi o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii.
Când în sfârşit
se satură de plăcerea pe care i-o smulgea,
vru să se ducă la
turma sa de fiare sălbatice.
Dar, văzându-l pe
Enkidu, gazelele o iau la fugă,
fiarele sălbatice se
feresc de apropierea lui.
iar după ce aceasta reuşeşte să-l
subjuge:
- "Eşti frumos,
Enkidu; te-ai făcut ca un zeu.
De ce rătăceşti cu
fiarele prin pustiu?
Vino, vino să te duc
în Urukul-cel-împrejmuit,
la templul cel sfânt,
lăcaşul lui Anu şi-al lui Iştar,
acolo unde este
Ghilgameş, cel atotputernic,
şi care, asemeni unui
taur, întrece în tărie pe toţi oamenii!"
şi să-l aducă în cetate, îl provoacă la
luptă. Măiestria şi dibăcia lui Enkidu în mânuirea armelor şi a pumnilor face
ca rezultatul confruntării să fie incert, iar ura sădită în fiecare dintre ei
să se transforme în respect reciproc, la început, apoi într-o prietenie
frăţească, de nezdruncinat, care se consolidează definitiv pe parcursul
expediţiilor în contra regelui Akka din Kish sau de prindere şi de ucidere a
monstrului Humbaba, stârnind încă o dată mânia zeilor, mai puţin a zeiţei
Iştar, protectoarea Uruk-ului, care se îndrăgosteşte de Ghilgameş,
„…în casa noastră,
când vei pătrunde
preoţii şi demnitarii
îţi vor săruta picioarele,
dinaintea ta vor
îngenunchea regii, demnitarii şi principii,
aducându-ţi bir
comorile munţilor şi văilor;
caprele tale vor făta
câte trei iezi dintr-o dată
şi oile tale miei
gemeni;
măgăruşii tăi, sub
poveri, vor întrece catârii cei iuţi,
caii tăi, înhămaţi la
car, vor fi aprigi la fugă,
şi boul tău, înjugat,
n-o să aibă potrivnic!"
dar este respinsă de acesta:
„…Dacă te-aş lua de
soţie, ştiu ce mă aşteaptă:
nu eşti decât un
jăratic care se stinge când vine frigul,
o uşă rău închisă,
care nu stăvileşte nici vântul, nici gerul,
un palat care-şi
striveşte războinicii ce-l apără,
un elefant care-şi
smulge învelişul,
eşti păcura care
mânjeşte pe omul ce-o duce,
burduful care se varsă
peste omul ce-l poartă,
calcarul care face să
se fărâmiţeze zidul de piatră,
berbecele de asediu
care pustieşte ţara duşmană,
încălţarea care
răneşte piciorul celui ce-o poartă!
Care-i iubitul pe care
l-ai îndrăgit pentru totdeauna?
Care-i păsăruica ce
ţi-a fost mult timp pe plac?...”
şi-şi motivează refuzul:
„…Vino încoace, să
cercetăm împreună soarta iubiţilor tăi;
ce stă scris pe
tabletă, am văzut scris şi ştiu.
în ce-l priveşte pe
Tamuz, iubitul anilor tăi tineri,
an după an, l-ai
hărăzit suspinelor veşnice.
Ai iubit de asemeni şi
păsăruica, cu penele pestriţe;
ai lovit-o şi i-ai
rupt aripile,de atunci stă prin păduri şi strigă:
"Vai, aripile
mele!''
Ai iubit şi leul,
nespus de puternic:
ai săpat pentru el
şapte şi iară şapte gropi!
Ai iubit şi calul,
fălos în luptă:
l-ai sortit apoi
şelei, pintenilor şi biciului,
l-ai sortit să alerge
în galop la nesfârşit
l-ai sortit să se
adape tulburând apa!
şi pe maică-sa, pe
Silili, ai hărăzit-o suspinelor veşnice!
Ai mai iubit şi un
păstor,care îngrămădea neîncetat pâini
sub cenuşă pentru
tine şi-ţi jertfea zilnic iezi:
l-ai lovit şi l-ai
prefăcut în lup,acum înşişi argaţii lui îl gonesc
şi câinii lui îl
muşcă!
L-ai iubit şi pe
Işullanu, grădinarul tatălui tău,
care mereu îţi aducea
coşuleţe pline de curmale
şi-ţi făcea zilnic
masa strălucitoare;
ai ridicat ochii
asupra lui şi te-ai dus la el:
- "O, Işullanu al
meu, ai spus, vino, să ne bucurăm de vigoarea ta
întinde mâna şi
mângâie-mă.
" Işullanu ţi-a
spus:- "Ce ţi-ai putea dori de la mine?
Maică-mea n-a încărcat
cuptorul? Şi eu, oare n-am mâncat?
Dacă aş mânca hrana
ruşinii şi a blestemelor,
aş fî acela care, o
dată cu venirea iernii,
ar aveaacoperământ de
stuf!"
Şi tu, auzind de la el
aceste vorbe,
l-ai lovit şi l-ai
prefăcut în păianjen:
l-ai făcut să stea în
mijlocul scripetelui
cu găleţi
pentru scos apa din puţ:
nu poate nici să urce,
nici să coboare pe ciutură!
Şi cu mine, dacă mă
iubeşti, asemeni te vei purta!"
Zeiţa înfuriată trimite Taurul Ceresc
împotriva înfumuratului pământean, numai că Enkidu îi zădărniceşte planurile,
ucigând fiara dezlănţuită:
Urmărindu-l cu
înverşunare, Enkidu ajunse Taurul şi,
apucându-l de coadă,îl ţinu strâns cu amândouă
mâinile.
Atunci Ghilgameş,
viteaz şi dibaci, stătu în faţa lui şi, cu spada,
Cu spada îl izbi între
grumaz şi coarne.
După ce uciseră
Taurul, îi smulseră inima
şi o aşezară dinaintea
Soarelui;
se îndepărtară şi se
închinară dinaintea lui Şamaş,
apoi se aşezară,
amândoi, ca nişte fraţi.
Iştar, care se urcase
pe meterezeleUrukului-celui-împrejmuit,
mâhnită, începu sa se
tânguie:
- "Blestemul să
cadă asupra lui Ghilgameş
care m-a batjocorit,
omorând Taurul!"
Când o auzi Enkidu pe
Iştar, smulse umărul Taurului
şi i-l aruncă în
faţă:- "Adevăr zic, strigă el, ca de te prind,
la fel ca şi cu
Taurul, cu tine mă voi purta!
Măruntaiele lui,
alături de tine le voi atârna!"
dar şi atrăgând asupra sa pedeapsa
divinităţii, o boală incurabilă, care avea să-l doboare în a douăsprezecea zi
de agonie sub privirile îndurerate şi îngrozite ale lui Ghilgameş:
Amarnic Ghilgameş mi-l plînse pe Enkidu;
El străbătu pustiul precum un vînător,
Pe cîmp, în lung şi-n lat, strigă cu jale-n glas:
„Cum pot să-mi aflu tihna, cum pot cunoaşte pacea?
În inima-mi domneşte deznădejdea!
Ce-i frăţiorul meu acum, voi fi şi eu cînd voi muri…”
El străbătu pustiul precum un vînător,
Pe cîmp, în lung şi-n lat, strigă cu jale-n glas:
„Cum pot să-mi aflu tihna, cum pot cunoaşte pacea?
În inima-mi domneşte deznădejdea!
Ce-i frăţiorul meu acum, voi fi şi eu cînd voi muri…”
Pentru prima oară Ghilgameş meditează
asupra morţii, asupra misterului acesta tulburător, ascuns omului spre a nu
putea trăi veşnic, ca zeii, şi hotărăşte să pornească în căutarea strămoşului
său, Uta-Napiştin, singura fiinţă pământeană care dobândise nemurirea.
- "Muri-voi oare
şi eu? Oare nu mă aşteaptă
aceeaşi soartă ca
şi pe Enkidu?
Spaima mi s-a cuibărit
în inimă:
înspăimântat de
moarte, rătăcesc prin pustiu.
Pentru a mă întâlni cu
Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,
am pornit la drum şi
merg cu toată graba.
Iată că s-a lăsat noaptea,
şi am ajuns la cheile
munţilor; am văzut lei,
şi eu,Ghilgameş, m-am
temut;
am ridicat capul; mă
rog fierbinte zeului Sin'.
Către Iştar,
cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.
O, zei ai nopţii,
ţineţi-mă teafăr!"
Porneşte, aşadar, în cea mai temerară
călătorie a vieţii sale, ajunge la muntele Maşu, unde se găsesc Porţile
Soarelui, îl traversează printr-un tunel păzit de Scorpii, la vederea cărora
orice alt om ar fi murit, iar după douăsprezece leghe intră în Grădina Zeilor,
alcătuită din minerale de culoare roşie şi albastră, apoi ajunge la malul
mării, unde hangiţa Siduri, speriată de apariţia lui, îl priveşte cu
neîncredere:
"Dacă eşti cu adevărat Ghilgameş
care l-a ucis pe paznicul pădurii,
dacă l-ai doborât pe Humbaba, ce locuia in pădurea
Cedrilor,
dacă, în cheile munţilor, ai omorât lei,
dacă ai prins şi ai ucis Taurul coborât din
ceruri,
de ce ţi-s obrajii scofâlciţi şi plecată ţi-e
faţa,
de ce ţi-e inima îndurerată şi chipul istovit?
De ce ţi s-a cuibărit spaima în măruntaie?
Pe chip ţi se vede că ai străbătut cale lungă,
faţa ţi-e arsă de ploi şi de vânt,
de ce rătăceşti prin pustiu?”
Ghilgameş îi răspunde îndurerat::
„…e pentru că prietenul meu la care atâta ţineam,
cu care am trecut împreună prin toate
primejdiile,
Enkidu, la care atâta ţineam,
cu care am trecut împreună prin toate
primejdiile,
a urmat neînduplecata soartă a oamenilor.
Zi şi noapte l-am plâns;
nădăjduind că strigătele mele l-ar fi putut trezi,
n-am îngăduit să fie îngropat, şapte zile
şi şapte nopţi,
până ce l-au năpădit viermii.
De când m-a părăsit, nu mai înţeleg nimic din
viaţă,
şi nu încetez să tot umblu, ca un vânător
care întinde capcane, în inima pustiului…”
Atunci hangiţa Siduri îl ajută să dea de
urma corăbierului lui Uta-Napiştim, singurul în măsură să-l conducă spre
îndepărtatele ţinuturi ale nemuririi:
"Spune-mi, cum te
cheamă?
Eu sunt Urşanabi şi
ţin de Uta-napiştim
cel de pe tărâmuri îndepărtate."
Ghilgameş îi spuse lui Urşanabi:
- "Ghilgameş mi-e
numele,
sunt cel care a venit
tocmai din Uruk,
de pe celălalt tărâm,
care a trecut de
cealaltă parte a muntelui
pe îndepărtata cale a
răsăritului de Soare!
Acum, Urşanabi,
fiindcă tot te-am întâlnit,
du-mă la Uta-napiştim cel de
pe tărâmuri îndepărtate!"
Drumul spre Uta-Napiştim, cât şi
întâlnirea cu acesta, reprezintă un adevărat regal poetic:
Ghilgameş îi spuse lui
Uta-napiştim cel de pe tărâmuriîndepărtate:
- "Când mă uit cu
luare-aminte la tine, Uta-napiştim,
statura ta nu este
obişnuită: eşti asemeni mie;
da, nu eşti deosebit;
eşti întru totul ca mine!
Inima mea mă îndeamnă să
mă lupt cu tine,
şi cu toate acestea,
braţul rămâne nemişcat.
Povesteşte-mi cum ai
luat parte la Sfatul
zeilor
şi cum ai dobândit
nemurirea?"
Uta-napiştim îi spuse
lui Ghilgameş:
- "Am să-ţi
destăinui, Ghilgameş, un lucru ascuns,
o taină a zeilor pe
care ţi-o voi spune numai ţie.
Şuruppak e un oraş pe
care-l cunoşti,
aşezat pe malul
Eufratului:în acest oraş,
în vremea de demult,
locuiau zeii.
Dintr-o dată, zeii cei
mari hotărâră să dezlănţuie Potopul…
Se hotărâră astfel
tatăl lor, Anu, Enlil, cel viteaz,
care e sfetnicul
lor,crainicul lor,
Ninurta, străjerul
apelor, Enugi.
Dar, laolaltă cu ei,
era de faţă şi Ea,
Stăpân al
înţelepciunii,
care destăinui vorbele
lor unui gard de trestie:
- "Gard de
trestie, gard de trestie, perete subţire,
perete subţire, gard
de trestie, ascultă,
perete subţire, ia
aminte! Omule din Şuruppak,
fiu al lui
Ubar-Tutu, dărâmă-ţi casa, fă-ţi o corabie,
lasă bogăţiile, cată
să-ţi scapi viaţa,
dispreţuieşte bunurile
pământeşti,
păstrează-ţi vie
suflareavieţii,
şi încarcă în corabie orice
sămânţă de viaţă!
Acestei corăbii, pe
care va trebui să ţi-o făureşti,
să-i iei bine
măsurile: lungimea şi lăţimea să-i fie la fel,
şi acoper-o cum este acoperit
Apsu"
Şase zile şi şapte
nopţi,a bătut vântul,
potopul vijelios a
culcat totul la pământ.
Când în sfârşit a
venit ziua a şaptea,
furtuna a slăbit, în
lupta pe care o purtase,
ca o femeie apucată de
durerile facerii.
- Partea cea mai
înaltă a cerului,
dincolo de atmosfera
pământească
S-a liniştit marea, a
tăcut vântul năprasnic
şi a încetat potopul.
Când am vrut să
cercetez vremea,
se aşternuse tăcerea,
şi din toată suflarea
nu mai rămăsese nimic.
Ca un acoperiş, apa se
întindea la fel peste tot.
Am deschis un ochi de
fereastră:
Un vânt răcoros mă
izbi în obraz.
Am îngenuncheat
atunci, şi, prosternat,
m-am pornit pe plâns;
lacrimile îmi curgeau
şiroaie pe obraji.
Am cercetat cu
de-amănuntul zările
la marginea mării: la
fiecare dintre cele paisprezece căi,
ieşea deasupra apei
câte un munte de seamă.
Corabia trăsese la mal
lângă unul dintre ei,
muntele Nitsir;
muntele Nitsir a oprit corabia
şi n-a mai lăsat-o să
se urnească din loc.
O zi, două zile,
muntele Nitsir a ţinut corabia nemişcată;
trei zile, patru zile,
muntele Nitsir a ţinut corabia nemişcată;
cinci zile, şase zile,
muntele Nitsir a ţinut corabia nemişcată.
Când a sosit ziua
a şaptea,
am dat drumul unui porumbel şi l-am lăsat să
plece.
Porumbelul s-a dus, apoi s-a întorsînapoi la
corabie;
negăsind nici un locşor unde să se aşeze, a făcut
caleîntoarsă.
Am dat drumul unei rândunici şi am lăsat-o să
plece.
Rândunica s-a dus, apoi s-a întors înapoi la corabie;
negăsind nici un
locşor unde să se aşeze,
a făcut
caleîntoarsă. Am dat drumul unui corb
şi l-am lăsat să
plece. Corbul s-a dus, dar, văzând
că
apele secaseră, a început să caute
de mâncare,
zburând de
colo-colo,croncănind, şj nu a mai făcut
cale întoarsă. Atunci
am dat drumul la toată lumea
să se ducă în
toate părţile,am adus sacrificii zeilor;
am făcut o libaţie pe
vârful muntelui,
am aşezat şapte şi iar
şapte căţui,
şi în scobitura lor am
pus crini de baltă,
cedru şi mirt.
Zeii au simţit
mireasma desfătătoare,
şi s-au strâns ca
muştele în jurul jertfelnicului.
De îndată ce a sosit
Marea Zeiţă',
a ridicat minunatele
giuvaieruri pe care Anu i le făcuse
la dorinţa ei, şi
a strigat: - "O, zei, care sunteţi aici,
pe cât de încredinţată
sunt că nu voi uita acest lapisiazuli
atârnat la gâtul meu,
pe atât de încredinţată sunt
că-mi voi aminti de
aceste zile şi nu le voi uita niciodată!
Poftească deci zeii la
această libaţie;
numai Enlil să nu vină
la această libaţie,
fiindcă, fără să
gândească, a dezlănţuit acest potop;
şi a hărăzit
pieirii făpturile zămislite de mine!"
Şi iată că sosi
Enlil; De îndată ce văzu corabia, el,
Enlil se înfurie, se
mânie foarte împotriva Igigilor^.
- "Ce fiinţă
vie a mai scăpat din potop? strigă el.
Nu poruncisem oare ca
nici un om
să
nu supravieţuiască nimicirii?"
Ninurta, deschizând
gura, vorbeşte şi-i spune
lui Enlil cel Viteaz:-
"Cine oare, dacă nu Ea,
e în stare de o astfel
de ispravă?
Căci, el, Ea, cunoaşte
toate vicleniile."
Ea, deschizând gura,
vorbeşte şi-i spune
lui Enlil cel Viteaz:-
"O, tu, cel mai înţelept dintre zei,
Enlil cel Viteaz, cum
ai dezlănţuit potopul, fără să te gândeşti?
Pedepseşte-l pe
păcătos pentru păcatele sale,
pedepseşte-l pe ucigaş
pentru nelegiuirile sale,
dar nu fi pătimaş, ca
să sufere cel nevinovat,
chibzuieşte din timp,
ca cel nevinovat să nu sufere pe nedrept
în locul potopului pe
care l-ai dezlănţuit,
ar fi fost mai bine să
te fi azvârlit ca un leu asupra oamenilor,
să-i fi sfâşiat; în
locul potopului pe care l-ai dezlănţuit,
ar fi fost mai bine
ca foametea să fi pustiit ţara;
în locul potopului pe
care l-ai dezlănţuit,
ar fi fost mai bine ca
ciuma', venind pe neaşteptate
să fi bântuit printre
oameni! Cât despre mine,
n-am dat în vileag
taina marilor zei, şi numai fiindcă
i-am trimis un vis
Celui -Prea-înţelept ,a aflat taina zeilor.
Şi acum, hotărăşte-i
soarta!"
Atunci Enlil s-a urcat
pe corabie,
şi, luându-mă de mână,
m-a adus pe punte.
A dus-o şi pe soţia
mea şi a pus-o să îngenunche
lângă mine; acum el şi cu soţia lui să fie asemenea nouă,
zeilor,
şi Uta-napiştim să trăiască departe de oameni, la
gura apelor!"
M-au dus
deci pe tărâmuri îndepărtate
şi m-au aşezat la gura apelor…”
Ghilgameş nu este dispus să aştepte al doilea
potop, iar Uta-Napiştim, răbdătorul său strămoş, îl supune la o încercare mai
uşoară, cerându-i să nu doarmă şase zile şi şase nopţi. Eroul nostru adoarme şi
nu poate primi nemurirea. Atunci Uta-Napiştin, copleşit şi de rugăminţile
soţiei sale, îi mai acordă o şansă, povestindu-i despre o plantă pe care doar
zeii o pot culege:
- "Ghilgameş a
venit până aici, a îndurat multe, a suferit.
Ce-i dăruieşti ca să
se întoarcă în ţara lui?"
Şi, el, Ghilgameş,
ridică prăjina, şi trase corabia la ţărm.
Uta-napiştim îi spuse
lui Ghilgameş:
- "Ghilgameş, ai
venit până aici: ai îndurat multe, ai suferit.
Ce să-ţi dăruiesc ca
să te întorciîn ţara ta?
Ei bine, o să-ţi
dezvălui, Ghilgameş, o taină,
o să-ţi spun un lucru
neştiut oamenilor
. Priveşte
această buruiană,
asemănătoare lyciului
i spinos,
spinii ei sunt ca ai
trandafirului,
aşa că îţi va înţepa
mâinile,
dar dacă vei apuca
această buruiană,
vei dobândi nemurirea."
Speranţa încolţeşte din nou în inima
eroului:
Când auzi
Ghilgameş aceste vorbe,
deschise spărtura pe
unde intră apa în corabie,
lăsă să cadă tot ce
era pe el.
îşi legă nişte pietre grele de picioare,
şi pietrele îl traseră
până la fundul prăpastiei
Apucă atunci buruiana,
cu toate că-i înţepă mâinile,
apoi îşi
desfăcu pietrele legate de picioare
şi marea îl zvârli la ţărm…
Ghilgameş îi spuse lui
Urşanabi-corăbierul:
- "Urşanabi, buruiana asta este un leac
împotriva spaimei;
prin ea omul va dobândi vindecarea
desăvârşită!
O voi duce-o în
Urukul-cel-împrejmuit,
îi voi pune pe oameni
să mănânce din ea,
pentru a-i
încerca puterea de vindecare,
numele ei va fi
"bătrânul-întinereşte",
eu însumi voi mânca
din ea şi mă voi întoarce la anii mei tineri!"
După douăzeci de
îndoite leghe, îmbucară câte ceva;
la treizeci de îndoite
leghe mai departe, poposiră.
Ghilgameş, zărind un
izvor cu apă proaspătă,
cobori în el şi se
scaldă în apele lui,
când un şarpe,
adulmecând mireasma buruienii,
pe ascuns, apucă
buruiana
şi pe dată-şi aruncă
solzii cei vechi…”
Nefericit şi fără nici o speranţă, după ce
ratează şi ultima încercare, Ghilgameş se întoarce la Uruck, unde îngenunchează
înaintea zeilor, cerându-le o ultimă întâlnire cu Enkidu:
"O, tată, o, Ea,
iată că pukku a căzut în Infern,
iată că mikku a căzut
în Infern;
de s-ar putea să se întoarcă
Enkidu din Infern!
căci nu soarta l-a
răpit, nu o stafie l-a răpit,
ci pământul l-a
înghiţit;
nu vreo unealtă a
neînduplecaului zeu Nergal l-a răpit,
ci pământul l-a
înghiţit."
nu ţărână pe câmpul de luptă al vitejilor a
muşca
ci pământul l-a înghiţit.
" Ea, tatăl,
spuse viteazului Nergal:
- "Deschide acum
borta care duce în Infern,
ca să iasă duhul lui
Enkidu din Infern!
şi să poată sta
de vorbă cu fratele lui!"
Viteazul Nergal deschise borta care duce în
Infern,
duhul lui Enkidu, ca o
suflare, ţâşni din Infern.
Ghilgameş şi cu el
începură să vorbească:
- „Spune-mi, prietene,
spune-mi, prietene, spune-mi
care-i legea lumii
subpământene pe care o cunoşti!"
- "Nu, nu ţi-o
voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:
Dacă ţi-aş destăinui
legea ce o cunosc, te-ai porni pe plâns!"
-"Ei bine, fie,
vreau să mă pornesc pe plâns!"
- "Ce ţi-a fost
drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi pradă
viermilor, ca o haină veche.
-”Ce ţi-a fost drag,
ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale,
este astăzi acoperit
cu pulbere, cu pulbere…
Toate acestea sunt
acum cufundate în pulbere,
Toate acestea sunt
acum cufundate în pulbere."
-"Pe acel pe care
moartea lui a a trecut ca apa , l-ai văzut?"
- "L-am văzut:
stă întins pe un pat şi bea apă rece, proaspătă."
- "Pe acel care a
căzut în încăierare l-ai văzut?" –
- "L-am văzut:
tatăl său şi mama sa îi ţin capul şi femeia lui
se lipeşte de
el."
- "Pe acel al
cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?"
- "L-am văzut:
sufletul său n-are odihnă în Infern."
- "Pe acel al
cărui suflet n-are pe nimeni care să-i facă slujbe,
l-ai văzut?"-
- "L-am văzut: se
hrăneşte cu resturile din ulcele şi cu
rămăşiţele din
uliţă!"
Dincolo de
aura de mit a acestei epopei tulburătoare se ascund lucruri greu de înţeles şi
de explicat. Deşi o parte din plăcuţe s-au păstrat până în zilele noastre ( la Ninive ), multe din
exponatele Bibliotecii lui Ashurbanipal, ordonate pentru prima dată sistematic
( fiecare pagină nouă fiind începută de cuvintele cu care se încheia pagina
precedentă şi purtând sigiliu cu
inscripţia "Palatul lui Assurbanipal, împăratul Universului, suveranul
Asiriei"), au dispărut pentru
totdeauna şi odată cu ele răspunsurile la avalanşa de întrebări rămase în urmă
: cum au ajuns, de pildă, aceste pasaje din epoeea lui Ghilgameş în Biblie
sau ( ca să forţăm un răspuns ipotetic! ) de ce Moise, în trecerea sa prin
Egipt, poposise adesea prin bibliotecile egiptene?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu