Calea Zen

 

     Cu ani în urmă mi-am propus, zgândărit când de yin, când de yang, să devin un practicant Zen, sperând să ating acea iluminare supremă ( satori ), cunoscută doar de Shakyamuni, prin care să mă contopesc definitiv şi ireversibil cu Universul, adică să redevin unul şi acelaşi cu eu-l meu cosmic sau cum zicea Lucian Blaga „…să nu mai văd în preajmă decât cer,/ deasupra cer,/ şi cer sub mine/ şi aprins în valuri de lumină/ să joc/ străfulgerat de-avânturi nemaipomenite/ ca să răsufle liber Dumnezeu în mine...". Yin-ul meu optimist îmi spunea că pot izbândi în această încercare prin constanţă şi determinare, în timp ce yang-ul meu pesimist mă avertiza asupra dificultăţilor de ordin material, social sau spiritual, care păreau insurmontabile. Cei care practicau Zen-ul erau, de regulă, călugări, oameni necăsătoriţi, fără familii, fără ocupaţii sau obligaţii, retraşi în temple, trăind din te miri ce şi potolindu-şi setea cu tufe crescute din pleoapele lui Bodhidharma, părintele Zen. Acesta, spune legenda, după ce a meditat aproape zece ani în faţa unui zid, a adormit câteva clipe, suficient pentru a rata momentul atât de râvnit al iluminării. În semn de dispreţ faţă de slăbiciunea sa şi-a tăiat pleoapele şi le-a aruncat în ţărână. Pleoapele maestrului prinseseră rădăcini, iar din ele, nu mult după aceea, crescuseră o grămadă de tufe de ceai ( ale căror frunze fuseseră descoperite şi folosite pentru prepararea celei mai cunoscute băuturi din lume, după un ceremonial unic ) de către împăratul Shennong  ( în timp ce o frunză neobişnuită cădea întâmplător în vasul cu apă fierbinte din care acesta sorbea plictisit la umbra unui copac ). Pe vremea aceea eram căsătorit, aveam doi copii şi munceam la o fiţuică literară  de dimineaţa până seara. Munca era istovitoare, câştigurile mici, iar armonia mea cu lumea exterioară destul de precară. În încercarea disperată a yin-ului meu de a echilibra dominaţia sângeroasă a yang-ului, uneori cu eforturi greu de imaginat, am înţeles că trecerea la o altă dimensiune spirituală nu se putea face doar cu bune intenţii, fiind necesară o pregătire riguroasă în toate planurile vieţii şi de o armonizare perfectă a acestor planuri cu scopul urmărit. Maestrul Zen ar fi zis, desigur, că boala lungă e moarte sigură, ceea ce, trebuie să recunosc, am realizat chiar din prima zi, constatând că apartamentul meu cu trei camere de la etajul patru, invadat mereu de forţe perturbatoare precum copiii, soţia, televizorul, telefonul şi multe altele, era mai degrabă un loc  nemerit pentru a înnebuni decât pentru a medita.

     Mi-am ales ca mentor pe maestrul Osho şi cartea sa de învăţături Calea perfectă, m-am edificat asupra unor termeni precum sadhana ( disciplină spirituală ), samadhi ( beatitudine ), atman ( suflet ), dharma ( religie ), shunya ( vid ), sannyas ( cunoaşterea de sine ), samsara ( atitudine profană ), sannyas ( transfigurare ), ashram ( mănăstire ), dhyana ( meditaţia ), moksha ( eliberare ), Brahma ( Dumnezeu ), sankalpa (determinare totală ) şi am convenit cu mine însumi un termen de două săptămâni de probă, la capătul căruia urma să trag o concluzie şi să hotărăsc în cunoştinţă de cauză calea de urmat în viitor. Plecam însă la drum cu o îndoială desprinsă chiar din învăţăturile maestrului: “Cuvintele mele nu sunt decât o indicaţie, nu le confundaţi cu adevărul, care este cu totul altceva. Nu vă ataşaţi de cel care vă arată, vedeţi mai degrabă ce indică el. Priviţi şi veţi percepe adevărul. El nu poate fi în nici un caz conţinut în cuvinte. Imediat ce îl exprimăm, el devine o minciună. Trebuie să-l trăim, trebuie să-l experimentăm...”. Prin urmare, învăţăturile lui Krişna, Buddha, Zoroastru, Avram, Moise, Isus Cristos, Mahomed  Báb şi Bahá’u’lláh, Tao Te Ching, Chuang Tzu, Lao-tze, Kung Fu Tzu ( Confucius ), Martin Luther, John Calvin, John si Charles Wesley, Aimie Simple MacPherson, Joseph Smith, Joseph Bates, James White, Ellen Harmon White, Charles Taze Russell, A.N. Groves si J.N. Darby, Menno Simmons sau cărţile de căpătâi ale umanităţii precum Biblia, Coranul, Vedele, Upanişadele, Rigveda, Tipitaka, Ching, Zend-Avesta, Bhagavadgita, Kojiki si Nihonshoki etc. nu sunt ceea ce par, adică adevăruri, întrucât adevărurile nu pot fi conţinute în cuvinte, iar imediat ce sunt exprimate, într-un fel sau altul, devin minciuni. Se înţelege că obiecţiunile maestrului pot fi ridicate şi împotriva scrierilor sale, bazate pe cuvinte, fiindcă, nu-i aşa, dacă uzezi de aceleaşi mijloace, clamând imposibilitatea exprimării adevărului altfel, ajungi tot acolo.

     Am început primul meu execiţiu de meditaţie într-o dimineaţă friguroasă de mai, urmând sfaturile maestrului : “...Aşezaţi-vă cu coloana vertebrală şi ceafa în poziţie perfect verticală, cu ochii închişi. Gura trebuie să fie închisă, iar limba lipită de cerul gurii. Respiraţi lent, profund. Concentraţi-vă asupra ombilicului. Fiţi atenţi la uşorul tremur pe care respiraţia abdominală îl va provoca în regiunea ombilicală. Este tot ce aveţi de făcut. Acest fapt linişteşte mintea, domoleşte gândurile. Plecând de la această stare de calm, puteţi merge mai departe în voi înşivă...”. Fiind destul de dimineaţă, prima jumătate de oră trecuse încurajator, preocupat de menţinerea picioarelor în poziţia lotus,  a verticalităţii coloanei vertebrale şi a cefei în paralel cu reglarea unui ritm lent al respiraţiei şi  concentrarea atenţiei pe tremurăturile regiunii ombilicale. E drept că pe parcurs resimţisem cu asupra de măsură dureri în zona articulaţiilor, senzaţii de mâncărime în zonele cele mai intime sau zgomote amplificate peste pragul suportabil al auzului, cum ar fi, de exemplu, mersul unei muşte pe tocul ferestrei sau trilurile asurzitoare ale păsărilor. Trezirea soţiei, apoi a copiilor, cu tot ritualul acustic premergător începerii unei noi zile, m-au copleşit în cele din urmă, trebuind să mă distanţez de divin, la care nici nu ajunsesem, şi să mă reîntorc la profan, din care nici nu plecasem. Aici maestru Osho avea dreptate: “...Simţurile voastre corporale vă atrag spre exterior. Ochii, urechile, nasul, gura, pielea sunt deschise spre periferie. Mentalul vostru de asemenea. El captează ecoul a ceea ce se întâmplă în afară. De aceea el îşi proiectează idolii în depărtare: pentru a-i vedea, pentru a putea sta alături de ei. Fiecare om fabrică otrava care îl smulge din viaţă. Fiecare om îşi creează fantasmele care îi distrug inteligenţa şi bea în mod deliberat din cupa care îl intoxică..”.

     Deşi ratasem prima tentativă în drumul meu intempestiv către Nirvana, neluând în calcul efectul “toxic” al relaţiilor familiale, am încercat pe parcursul zilei să-mi păstrez detaşarea faţă de lumea dinafară în profitul celei dinăuntru şi să reflectez la cuvintele maestrului: „…Primul pas care duce la cunoaşterea de sine constă în a şterge toate cunoştinţele acumulate. Aceasta nu este cunoaştere, ci un maldăr de informaţii. Curăţaţi-vă, purificaţi-vă, scuturaţi aceste straturi de praf ancestrale de pe umerii voştri. Atunci când nici o dogma, nici o tradiţie nu vă va mai acoperi ochii, veţi putea vedea cu adevărat. Când mulţimea compactă a ideilor va fi dispersată, mintea voastră goală şi pură va percepe adevărul. Diferenţa între a fi informat asupra realităţii şi a o cunoaşte este incomensurabilă. Ştiinţa „referitoare la” este o supunere faţă de ideile primite. Cunoaşterea divinului deschide spaţiul infinit al realizării vii. Îndoctrinarea vă face prizonieri. Descoperirea personală vă dă aripi...”. Nu-mi era deloc simplu să mă lipsesc de toate cunoştinţele acumulate de-a lungul timpului pentru că ar fi trebuit să renunţ la munca mea de la revistă şi să trăiesc din cunoaşterea divinului, care nu se reflectează şi în plan financiar. Colegii, deşi surprinşi de intrarea mea abruptă în silentio stampa, m-au privit cu destulă îngăduinţă şi nu mi-au cerut explicaţii, probabil dintr-o solidaritate camaraderească, spre deosebire de familie şi de cunoscuţi, care, tacit sau făţiş, au început să-mi ceară explicaţii.

     După ce ai mei s-au culcat îmbufnaţi şi am putut răsufla, în sfârşit, liniştit, am trecut la cea de-a două etapă a devenirii mele, rememorând sfaturile maestrului pentru meditaţia de seară: “...Întindeţi-vă pe podea. Închideţi ochii şi lăsaţi-vă cuprinşi de relaxare. Spuneţi-vă timp de două minute că respiraţia voastră devine lentă şi regulată. Ea se va supune. Apoi spuneţi-vă că mişcarea gândurilor voastre devine mai lentă, că se opreşte. Această autosugestie va provoca o relaxare totală a organismului vostru. Când mintea voastră va fi perfect calmă, deveniţi martorul atent al fiinţei voastre lăuntrice, observaţi totul cu o conştiinţă vigilentă. Această „privire” neutră şi tăcută vă va revela pe voi, vouă înşivă...”.      

     Întinsul pe covor se dovedise mai confortabil decât poziţia lotus, iar liniştea din casă, picurată doar de bătăile pendulei,  aproape binefăcătoare. Pe măsură ce starea de bine punea stăpânire pe mine şi simţeam cum mi se goleşte mintea, ca şi când aş fi vărsat de acolo o găleată cu boabe de sticlă, auzeam dinafară extrem de sonor şi de aproape lătratul câinilor, nechezatul frenetic al maşinilor sau al sirenelor de pe salvări, zgomote care mă aruncau invariabil înapoi, la linia de start, pentru o nouă şi temerară încercare. La un moment dat, în mijlocul acestei încleştări dramatice, m-am trezit cu frumoasa şi ispititoarea mea soţie alături, pe acelaşi covor, şi am auzit-o cerându-mi formal, desigur, cu un glas de sirenă, îngăduinţa să mă urmeze în Zen, trup şi spirit, pe calea extazului trantric. “...A vă ataşa de ceea ce este efemer, mă sfătuia maestru, este o atitudine de ignoranţă: a încerca să îl ignoraţi este de asemenea o acţiune de orb. Şi într-un caz şi în celălalt, lucrurile care vă sunt străine, care nu sunt realitatea voastră, vă invadează şi vă ţin în captivitate. Pofta şi dezgustul sunt cele două faţete ale unei singure monede, lanţuri gemene. Eliberarea constă în absenţa legăturilor. Atunci când veţi fi curăţaţi de atracţie ca şi de repulsie, veţi fi liberi, veţi fi un adevărat sannyasin...”.

     Târziu, după miezul nopţii, rămas singur, dar la fel de captiv ca şi mai înainte, am hotărât să-mi iau destinul în mâini şi să evadez din universul acesta concentraţionar în care contopierea cu Sinele părea irealizabilă. Mi-am părăsit casa pe furiş şi m-am lăsat dus de imbold spre o destinaţie necunoscută, dictată, probabil, de subconştient, învingându-mi pentru prima oară în viaţă toate spaimele şi înţelegând mai limpede ca oricând ce încerca să-mi spună maestru: “...Voi sunteţi ceea ce sunteţi, pur şi simplu. O fiinţă umană obişnuită, fără nume, fără familie, fără prerogative, fără măreţie sau josnicie deosebită. Învăţaţi să trăiţi ca un bărbat sau ca o femeie oarecare, căci în realitate sunteţi aşa cum sunteţi...”. Acest lucru nu poate, într-adevăr, fi schimbat de nimeni şi de nimic, după cum nu poate fi schimbat sau influenţat destinul omului, oricare ar fi omul şi oricare ar fi raportarea omului faţă de propriu destin. “...Cenuşa milenară, spunea maestru, s-a adunat în mintea noastră. Obiceiurile, tradiţiile, credinţele de tot felul ne-au invadat aşa cum insectele, animalele şi ierburile colonizează o casă aflată în ruină. Noi suntem îndopaţi cu idei concepute de alţii. Elucubraţiile transmise din generaţie în generaţie referitoare la adevăr şi la divin au devenit zidul care ne ascund realul şi care ne-au alungat amintirea conştiinţei pure care există în noi...”. Imboldul mă dusese pe muntele înspre care privisem adesea fără un scop precis şi mă abandonase acolo ca pe un obiect oarecare, despărţit de toate conexiunile stabilite până atunci “...Izolându-vă, veţi afla că de fapt nu sunteţi nici fiu, nici tată, nici mamă, nici soţ sau soţie, după cum nu sunteţi nici prietenul sau duşmanul nu ştiu cui. Ceea ce rămâne în acest caz este fiinţa voastră reală. Ceea ce rămâne este Sinele vostru...”, îmi răsunau în urechi cuvintele maestrului venind parcă tot mai de departe: “...Eu am un corp, însă eu sunt cu mult mai mult decât acesta. Organismul este ca un han, el nu este nici originea nici destinaţia mea. Pe măsură ce percepţia suflului se ascute, omul presimte instanţa care nu este fizicul său. Străfulgerări de luciditate îl învaţă că membrele, organele, celulele nu sunt „el”. El vede ceea ce am putea numi cele trei substraturi ale personalităţii sale: corpul fizic, respiraţia, sufletul. Corpul este veşmântul, cochilia, învelişul. Respiraţia este legătura, podul. Sufletul este Acela, Sinele real, fundamental...”.

     Am rămas ore în şir cu ochii închişi, în meditaţie, despărţindu-mă, rând pe rând, de toate gândurile şi angoasele cuibărite înăuntru-mi. Doar cuvintele maestrului, care se stingeau şi ele înainte de a se transforma în gânduri, mai scormoneau cu ghearele în crusta aceea de linişte şi de întuneric. “...Trecutul nu există, el este doar un efect al memoriei voastre, auzeam. Viitorul este la fel de inconsistent, el este doar imaginaţie. Numai prezentul este real, viu. Adevărul nu poate fi cunoscut decât în clipă...”.  Dar cum poţi cunoaşte acest adevăr în clipă? Cum poţi ajunge la adevăr? “...Un om, mi-am amintit dintr-o dată o istorioară a maestrului, a înrebat într-o zi un fachir despre modul de a-l atinge pe Dumnezeu. Ascetul sondă privirea interlocutorului şi văzu în ea o dorinţă arzătoare de Divin. El i-a promis să-l instruiască dacă acceptă să meargă la apa care curge aproape, pentru a se scălda. Abia coborâţi la râu, ascetul sări pe acel care-l însoţea şi-i băgă hotărât capul sub apă. Omul se zbătu din toate puterile sale şi reuşi în fine să iasă la suprafaţă, abia trăgându-şi răsuflarea. Fachirul râdea cu gura până la urechi. După ce victima îşi reveni în fire după şocul suferit, el îl întrebă: “Ce-ţi doreai tu cel mai mult pe când erai gata să te asfixiezi?” “Un singur lucru – exclamă omul – Unul singur! Aer!” “Acesta este secretul ca să-L atingi pe Dumnezeu – spuse fachirul. O voinţă, o determinare absolută. Căci ea mobilizează toate forţele care sunt latente la tine...”. Ochii şi mintea nu sunt suficienţi, mă lumina maestru, „…voi credeţi că vedeţi, şi de fapt nu vedeţi. Pretindeţi că auziţi, şi de fapt nu auziţi nimic. Christos a spus: „Cei care au ochi de văzut, să vadă. Cei care au urechi de auzit, să audă.” Era oare înconjurat de orbi şi de surzi? Bineînţeles că nu. Prin aceste cuvinte, maestrul din Galileea sublinia insuficienţa ochilor şi urechilor trupeşti. Fără tăcere interioară, fără conştiinţă pură şi vigilentă, omul suferă de cea mai gravă dintre boli, de orbirea şi surzenia spirituală. Spiritul său este închis, nimic nu îi poate fi dăruit, el nu poate primi nimic...”. Singura cale, mă gândeam, pentru a te deschide şi de a te primi în tine însuţi rămânea, aşadar, non-acţiunea: “...Privesc o floare, îmi explicase maestro. A privi nu înseamnă a gândi. În cazul în care continui să o privesc, fără nimic altceva, mintea va rămâne pură. Dar dacă reacţionez spunând: „Ce floare frumoasă!”, un gând se interpune între mine şi floare. Dimpotrivă, dacă vibrez şi răspund fără să „reacţionez”, dacă mă pierd în contemplare, trăiesc frumuseţea florii şi mă bucur de ea păstrând un spirit imaculat, vid. Dar vai” Noi suntem incapabili să trăim fără să conceptualizăm...”. În realitate, lucrurile stau mult mai simplu îmi explica maestro: “...nu căutaţi adevărul. În orice căutare ego-ul îşi ia partea leului. Ori, el şi numai el este acela care vă rupe de realitatea voastră, de esenţa voastră. Pierdeţi, abandonaţi „eul” vostru, încetaţi să mai credeţi în personalitatea voastră, nu vă mai identificaţi cu ceea ce este superficial, fals şi trecător. Renunţaţi să mai visaţi la ceea ce vă închipuiţi că ar trebui să fiţi, aruncaţi masca pe care societatea v-a lipit-o pe faţă. Când iluzia ego-ului se va risipi, când „eul” va dispărea, veţi percepe ceea ce sunteţi în realitate. Aceasta este o condiţie absolută. Moartea „eului” permite Sinelui, Aceluia, să se manifeste. La fel cum naşterea germenului coincide cu distrugerea grăuntelui, lotusul sufletului nu îşi deschide petalele decât după ruperea învelişului „eului”. Reţineţi acest lucru, nu-l uitaţi nici un moment pentru a fi ceea ce sunteţi, „voi” trebuie să încetaţi să existaţi...”

     Deodată m-am simţit invadat de o lumină alb-strălucitare, orbitoare, care venea dinspre margini şi împingea spre centru cuvintele disparate ale maestrului, amestecându-le, retezându-le în bucăţi tot mai mici sau înghiţându-le, pur şi simplu:“...Privirea care se îndreaptă spre un obiect, îmi aminteam înfiorat, adică spre un fenomen oarecare perceput în voi sau în afara voastră, este un gând...”, în timp ce “...viziunea lipsită de un obiect, îndreptată spre cel care vede, este mediaţia..., iar “...Conştiinţa este prezentă atât în reflecţie cât şi în meditaţie...” “...Calea începe cu meditaţia, continuă cu observaţia. Ajunge la cunoaştere şi se încheie cu eliberarea...”. “... Gândirea este o mişcare a intelectului spre ceea ce este cunoscut, deja conştient. Observaţia este intelectul care se îndreaptă spre inconştient şi pătrunde în el. Gândirea este dualistă, ea funcţionează prin perechi de contrarii, ea nu poate, de exemplu, să conceapă binele decât în funcţie de rău. Ea divizează, separă, apreciază şi introduce o represiune subtilă care închide porţile inconştientului şi ne interzice accesul la misterele sale. Necunoscutul îşi dezvălui propriile secrete nu gândirii ci observaţiei. De fapt, când nici o interdicţie nu le este impusă, pulsiunile şi trăirile uitate se ridică spontan în goliciunea lor lipsită de falduri. Acesta este un moment de intensă teroare. Înfruntându-şi chipul ascuns, umbra sa, realitatea aflată dincolo de masca sa zilnică, omul este cuprins de panică. I-ar plăcea să inchidă ochii şi să îngroape imediat lumea care colcăie în profunzimile sale...”. Numai că Eul pervers se opune de fiecare dată: “...Discreditarea aruncată asupra sentimentelor voastre spontane, interdicţia de a le exprima liber,obligaţia de a arbora un chip care nu este al vostru şi de a etala trăsături de caracter pe care nu le aveţi.Unde se duc sentimentele reprimate? Au dispărut oare? În niciun caz. Ele îşi urmează drumul în voi pe planuri mai secrete, mai subterane, mai oculte. Sentimentele urmează căi aflate departe de „conştiinţa morală” şi continuă să prolifereze şi să se întindă. Un război fără milă se angajează între profunzimile inconştientului vostru şi spiritul vostru raţional. Această conflagraţie obscură vă macină, vă epuizează energia şi are drept rezultat boala psihică...”. Dar Eul poate fi învins: “...Iubirea este contopirea a două persoane. Când miracolul are loc între individ şi tot, numesc aceasta Dumnezeu. Plenitudinea, extazul mistic, înflorirea iubirii este Dumnezeu. Christos spunea :”Dumnezeu este iubire”. După dispariţia „eului”, ceea ce rămâne este iubire. Când zidurile cad în jurul a ceea ce voi numiţi drept „eu”, ceea ce apare este iubirea şi iubirea este „Dumnezeu”. Iată de ce este imposibil să îl cunoaştem. Însă voi puteţi să deveniţi El...”. “...Treapta cea mai înaltă a gândirii este delirul, ea culminează şi îşi găseşte apogeul în paranoia...”.“...Ascultând vântul, fiţi vântul. Sub ploaie, fiţi ploaia. Fiţi cerul împreună cu cerul, întunericul împreună cu noaptea, lumina împreună cu razele soarelui. Nu vă izolaţi. Voi sunteţi o picătură de apă. Lăsaţi-vă să cădeţi în oceanul existenţei şi gustaţi frumuseţea, armonia, realitatea acesteia...”. “...Nu vă veţi întoarce niciunde, pentru că nu aţi plecat niciodată. Nu veţi regăsi nimic, pentru că nu aţi pierdut nimic. Voi dormiţi. Singurul lucru de care aveţi nevoie este să vă treziţi...”.

     Salonul în care mă aflam părea să fie dintr-un spital, judecând după medicii şi asistenţii care se mişcau de colo până colo, iar cei care şedeau în jurul meu, fără să aibă vreo legătură versosimilă cu locul acela, erau membrii familiei, prieteni sau colegi de servici. Din vorbele lor înţelegeam că fusesem la un pas de moarte, că mă găsiseră undeva pe munte aproape îngheţat şi deshidratat, în binecunoscuta poziţie a lui Buddha. I-am auzit apoi pe medici cerându-le să se retragă, fiindcă aveam nevoie de linişte, după care mi-a răsunat din nou vocea maestrului în urechi:

     - Ei, învăţăcelule, cum a fost pe calea maestoasă a Sinelui?

     - Nu ştiu, i-am răspuns în gând, deoarece nu-mi mai amintesc nimic! Am plonjat din lumină în cel mai crunt întuneric, iar totul din clipa aceea şi până acum s-a estompat în Conştiinţa mea, nelăsând nicio urmă a trecerii mele pe acolo. Iluminarea d-tale, maestre, este, de fapt, o întunecare, o cădere şi nu o înălţare, aşa cum m-ai asigurat, din care n-am ieşit mai bogat în trăire, iubire, cunoaştere sau ce-ai mai zis d-ta, ci dimpotrivă! Nu zic că lumea aceasta cu toate conexiunile ei mizerabile ar fi perfectă, nici vorbă, însă este de preferat căderii în gol, renunţării la sentimente, la învăţături, la cuvinte, la oameni, la reflexe, la tot ceea ce este omenesc! Ex nihilo nihil, spunea Lucreţiu în De rerum natura! Mă întorc la bucata mea găunoasă de certitudine, maestre, şi la micile mele bucurii pe care viaţa mi le dăruieşte din când în când, cu zgârcenie, ce-i drept, dar care fac mai mult decât toate “iluminările” din lume!