„ ... Deoarece
plăcerea este primul dintre bunurile înăscute, de aceea nu trebuie să alegem
orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunţăm la multe plăceri, când din ele
decurge o neplăcere mai mare pentru noi. Şi de multe ori considerăm multe
suferinţe preferabile plăcerilor dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri
ne aduce, ca urmare, o plăcere mai mare. De aceea, deşi toate plăcerile ne
sunt, în mod firesc, un bun apropiat, totuşi nu orice plăcere este de ales,
întocmai după cum, cu toate că orice suferinţă este un rău, totuşi, prin natură
nu orice suferinţă trebuie totdeauna evitată. Toate aceste lucruri se cuvin să
fie judecate, măsurând unele faţă de altele şi ţinând seama de avantaje şi
dezavantaje. În anumite împrejurări tratăm binele ca pe un rău şi răul,
dimpotrivă, ca pe un bine...”
( Scrisoare către Menoiceus – Epicur )
La
aproape două milenii şi jumătate depărtare de naşterea filosofului grec Epicur
( 341 î.Hr. – 270 î.Hr.), unul din
titanii gândirii universale, sentimentul apropierii până la contopire cu
istoria, din prezentul încărcat al conştiinţei noastre, pare să ne copleşească.
”Atomismul cosmic” al atenianului,
dar şi caracterul hedonic al vieţii
relevat de acesta, sunt teme de actualitate şi astăzi, în pragul mileniului
trei, confirmând parcă teoria lui Einstein despre curbura spaţiului şi timpului
cu efect de bumerang. Născut în insula Samos, un loc paradisiac din
nordul Mării Egee, cunoscut în mitologia greacă drept casa zeiţei Hera,
urmându-şi părinţii exilaţi în oraşul
ionian Colofon, din apropierea Troiei, unde îşi descoperă dragostea pentru
”ştiinţa minţii” şi pentru predarea
ei în şcoli, se stabileşte definitiv la vârsta de treizecişicinci de ani
în ilustrul oraş al zeiţei înţelepciunii, Atena, şi îşi înfiinţează propria şcoală de filozofie, strângând în
jurul său pe toţi cei declaraţi idezirabili politic şi punând bazele curentului
filozofic care îi poartă numele. Epicur vede în ataraxie ( înţeleasă ca o absenţă a tulburării ) aspiraţia omului
către o înaltă stare de echilibru sufletesc prin
detaşarea sa de toate frământările lumii, de spaimele şi superstiţiile
venite din mitologii sau născute, pur şi simplu, din ignoranţa, cât şi prin
statisfacerea cumpătată a plăcerilor, în
special a plăcerilor spirituale, care sunt izvorul etern al fericirii.
Exemplul mesei cu pâine şi apă din
Scrisoarea către Menoiceus, prezentată aici in
integrum, ilustrează structura ireproşabilă a discrusului epicurean ( Kanonika
), aşezată pe cunoaşterea naturii lucrurilor ( Physika ) şi pe o rafinată înţelegere a principiilor vieţii
fericite ( Ethika ).
„ ... O
mâncare simplă ne face tot atâta plăcere ca şi o masă scumpă, o dată ce
suferinţa din cauza lipsei a fost înlăturată, pe când pîinea şi apa dau cea mai
înaltă plăcere posibilă, dacă sunt prezentate celui ce duce lipsa lor. De aceea
a te obişnui cu mâncare simplă şi ieftină împlineşte tot ce este necesar pentru
sănătate, dă putinţă unui om să facă faţă fără multă caznă la cererile necesare
ale vieţii, îl pune într-o dispoziţie mai bună când uneori se află în faţa unei
mese bogate şi îl face să nu se teamă de loviturile soartei...”
( Scrisoare către Menoiceus – fragment )
Epicur
consideră că spaimele umanităţii pricinuite de zei, de suferinţă sau de moarte
nu au temeiuri adevărate. Zeii, de pildă, sunt doar nişte entităţi cosmice,
fericite şi nemuritoare, care întruchipează imaginea ideală a omului, a
dorinţei sale către perfecţiune şi nemurire, iar moartea, care reprezintă „ răul cel mai mare, nu-i o problemă pentru
noi, pentru că atunci când suntem, moartea nu este, iar când moartea este, noi
nu suntem”, în timp ce suferinţa face posibilă înţelegerea fericirii.
„ ...Atunci
când spunem că plăcerea este scopul vieţii, nu înţelegem plăcerile vicioşilor
sau plăcerile ce constau din desfătări senzuale, cum socotesc unii din
neştiinţă, nepricepere sau din înţelegere greşită, ci prin plăcere înţelegem
absenţa suferinţei în corp şi a tulburării din suflet. Nu succesiunea
neîntreruptă de chefuri şi orgii, nu dragostea senzuală...nu desfătarea cu un
peşte sau cu alte delicatese ale unei mese îmbelşugate fac o viaţă plăcută, ci
judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi
alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânirea asupra
sufletului. Dintre toate acestea, primul şi cel mai bun este înţelepciunea, din
ea izvorăsc toate celelalte virtuţi, căci ea ne învaţă că nu putem duce o viaţă
plăcută, dacă nu-i şi o viaţă înţeleaptă, cumsecade şi dreaptă...”
( Scrisoare
către Menoiceus – fragment )
Epicur
moare la 71 de ani împlinit şi fericit, alăturându-se zeilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu